5⁵ Eugeniu Speranţia. Un sistem de sociologie axiologică

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Pentru cei mai puțin familiarizați cu axiologia, încercăm să îi introducem în problematica sa prin citarea unor autori specializați în domeniu, așa cum ne-am obisnuit. Vom cita deci din lucrarea lui Constantin Albuț „Elemente de antropologie, etică și axiologie” , apărută la Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, colecția „Educație umanistă”, Iaşi, 2005.

„Axiologia ca disciplină filosofică s-a configurat o dată cu sporirea interesului pentru tratarea filosofică a valorii, a punerii în evidenţă a acelor trăsături şi aspecte care caracterizează lumea valorilor sub aspectul genezei, structurii şi funcţionalităţii lor.
[…] Privind denumirea noii discipline filosofice au existat mai multe încercări; astfel J. G. Kreibig foloseşte denumirea de timologie iar James Mark Boldwin pe cea de axionomie. Apariţia unor lucrări în care este folosit termenul de axiologie a dus la consacrarea acestei denumiri pentru teoria
valorilor.
[…] Denumirea de axiologie pentru teoria generală a valorilor provine de la doi termeni din limba greacă – axios – care înseamnă a estima, a aprecia, şi logos – care înseamnă teorie, ştiinţă, cuvânt. Această denumire a căpătat uzanţă întrucât are forţa de a semnifica acele aspecte care sunt generale pentru teoria valorilor. Trebuie subliniat că axia în limba greacă semnifică valoarea în sens de demnitate, în timp ce termenul de timo semnifică valoarea în sens de preţ. Pentru înţelegerea specificului teoriei valorii distincţia dintre aceşti doi termeni este importantă deoarece au caracter axiologic doar acele creaţii, obiecte şi atitudini care au valoare în sens de demnitate, chiar dacă unele au valoare şi în sens de preţ. Axiologia are ca obiect „studiul valorii generice şi al legităţilor generale ale sistemului de valori“, ea „supune unui examen critic natura valorilor, criteriile lor şi statutul lor în ansamblul vieţii spirituale a societăţii, oferind o teorie explicativă a genezei, structurii, funcţiilor, evoluţiei şi justificării valorilor”.
[…] Astăzi, problemele care apar în câmpul axiologiei, precum cele care privesc procesul de reevaluare al valorilor, se explică prin transformările pe care le cunoaşte societatea, transformări determinate de cauze economice şi politice, toate acestea impunând necesitatea unei susţineri ferme a valorilor şi a unor criterii corecte de evaluare. În practica socială, numai acest demers de stimulare al valorilor şi de protecţie al lor reprezintă treptat şi pe termen lung calea spre normalitatea corpului social şi a acţiunilor sale.” (pag. 151-161)

Este evident că Eugeniu Speranția nu este nici primul român, nici singurul care s-a preocupat să elaboreze o teorie a valorilor care să fie sau să poată fi transformată într-o sociologie axiologică. Dăm doar exemplul unui sociolog despre care am mai amintit: în lucrarea lui Petre Andrei „Filosofia Valorii” , publicată de „Fundația Regele Mihai I”, București, 1945, acesta scrie:

„Constatarea și determinarea valorilor sociale aparțin sociologiei și se bazează pe celelalte știinte sociale particulare. Realizarea valorilor aparține politicii. În sfârșit realizarea valorilor sociale presupune o valorificare a lor, o apreciere, după un anumit criteriu. De aceea deci deosebim:
1. o constatare a valorilor sociale, acesta e obiectul sociologiei,
2. o realizare a valorilor obiectul politicii,
3. o apreciere a lor obiectul eticei
Aprecierea se face după o valoare supremă, care e cultura.
Sociologia valorii, după cum am arătat, se ocupă cu studiul valorilor intersubiective, cautând să evidențieze elementul social, care dă un caracter deosebit valorilor, pe care adesea suntem înclinați să le consideram numai ca produse subiective. În același timp sociologia valorii încearcă o întemeere științifică a valorilor, deoarece nu se vor putea rezolva nicindată problemele sociale, dacă nu pornesc dela consideratii teoretice. Sociologia valorii vrea să explice viața socială practică, cu trebuințele și dorințele sale, prin teorie. Voința socială va creia valori culturale-sociale adevărate, durabile, numai atunci când va fi călăuzită de gândire și de cunoștință rațională. Pentru acest motiv sociologia valorii are strinsa legaturá cu prima parte a lucrarii noastre, care îi servește ca fundament teoretic.” (pag. 237-238)

Revenim la Eugeniu Speranția. În volumul „Sociologi Români. Mică enciclopedie” coordonată de Ștefan Costea, apărută la Editura Expert, București, 2001, autoarea Maria Larionescu scrie:

„Adept al unei biologii generale care examinează “fenomenul vital minimal” ca “prezentând în sine, în formă prescurtată, toate caracterele esenţiale şi distinctive ale vieţii în genere”, E.S. dezvoltă o perspectivă filosofică vitalistă care stă la baza întregii sale creaţii multiforme: psihologice, sociologice, juridice, estetice. Concepţia sociologică asupra realităţii sociale şi-o axează pe două postulate ale sociabilităţii umane:
a) voinţa de valoare sau atribuirea putinţei indivizilor de a construi şi descifra conţinuturi de conştiinţă;
b) voinţa de împărtăşire a valorilor între spiritele omeneşti sau credinţa în posibilitatea propagării interindividuale a ideilor şi conţinuturilor de conştiinţă în general (postulatul “a parte post”).
Aceste postulate semnifică credinţe tacite indispensabile vieţii sociale. Pentru a trăi socialmente, arată E.S., trebuie să crezi că indivizii îşi atribuie unii altora intenţii, motive, semnificaţii, aprecieri, precum şi voinţa de împărtăşire a valorilor între spiritele omeneşti. Cu alte cuvinte, calitatea de fiinţe sociale presupune adoptarea, fără critică, a credinţei că un acelaşi gând (sentiment, apreciere) poate trece de la unii la alţii, străbătând barierele spaţiale şi ale subiectivităţii. Plecând de la postulatul voinţei de propagare interindividuală a valorilor, echivalent cu un imperativ resimţit la fiecare ego de a “întinde punţi de legătură spre cât mai mulţi alter”, E.S. a ajuns la ideea sociologică a cunoştinţei socialmente relatată, care conţine un principiu explicativ fundamental al conformităţii şi ordinii sociale. El constată că există o atitudine mentală fundamentală a oamenilor – care nu poate fi justificată prin procedee logice – de a acorda credit spuselor semenilor, atitudine care poate merge până la credulitate, nejustificată din punct de vedere raţional. Prin “cunoştinţa socialmente relatată”, fiecare individ pune la îndemâna celorlalţi propria experienţă, împărtăşindu-se, la rândul său, din cunoştinţele celorlalţi. Se deschide astfel “o cale ingenioasă şi originală de dobândire a unui supliment de cunoştinţe” (N. Bagdasar) – calea cunoştinţei relatate. Validitatea cunoştinţei relatate depinde, după E.S., de verosimilitatea sursei, adică de conformitatea cunoştinţei relatate cu alte informaţii anterioare verificate, precum şi de autoritatea sursei, care implică o transmisie nealterată a cunoştinţelor obţinute pe “cale logică impecabilă şi într-o măsură materialmente suficientă”. Pentru E.S., după cum a observat N. Bagdasar, “autoritatea sursei” constituie cel mai însemnat mod al cunoştinţei relatate. Aceasta îmbracă două “specii” mai importante: una este fundată pe exactitatea dovezilor repetate (un gen de inducţie), cealaltă “specie” este bazată pe stări afective sau circumstanţe extralogice, cum sunt sugestia, fascinaţia, prestigiul. Aici intră fenomene ca opinia publică, credinţele unui grup, tradiţiile consacrate, toate fundate extralogic, dar “de o eficacitate covârşitoare”. După “cunoştinţa socialmente relatată”, o altă urmare a postulatelor sociabilităţii este ideea existenţei unor entităţi spirituale care trec de la o individualitate la alta, alcătuind o viaţă spirituală de sine stătătoare: valorile circulante.
[…] Nevoia de expansiune a valorilor împinge indivizii să comunice. Semnul şi semnificaţia preexistă în uzul curent colectiv. După natura valorilor, autorul deosebeşte: a) valori inferioare, legate de satisfacerea nevoilor organice. Acestea sunt denumite valori de “apartenenţă limitată”, constând din obiecte materiale ce provoacă concurenţa celor ce le urmăresc; b) valori superioare, de diferite grade de spiritualitate, sau “valori de apartenenţă ilimitată” ce pot fi posedate simultan de oricât de multe cunoştinţe individuale fără să se producă fenomenul de epuizare, nici concurenţa pentru posesiunea lor: adevărurile ştiinţifice, artistice, filosofice, credinţele religioase etc. Procedeul psihologic general al comunicării valorilor este sugestia. După modul de desfăşurare şi gradul de eficacitate, E.S. deosebeşte trei tipuri de sugestie: gestul deictic, expresia verbală şi constrângerea. Valorile circulante sunt produse şi răspândite de elitele sociale. Orice grup social îşi creează în chip spontan o elită care are un rol decisiv în crearea şi difuzarea valorilor circulante. Elita este, în optica autorului, un “centru de creaţie şi emisie a valorilor circulante”, un “principiu al orientărilor sufleteşti”, “sursa tradiţiilor şi patrimoniului axiologic colectiv”, “centrul forţelor coezive” şi fizionomiei grupurilor. Elita este garanţia producerii valorilor sociale, masa nefiind altceva decât depozitarea acestora; aceasta din urmă poate face să germineze valorile, dar ea nu creează nimic singură. “Elita se caracterizează printr-o anumită construcţie a scării de valori şi anume, prin aşezarea sinceră, veritabilă, naturală a bunurilor de ordin spiritual pe treptele cele mai înalte ale ierarhiei valorilor, prin sincera şi obişnuita preferinţă pentru lucrurile spirituale”. Moralitatea şi dezinteresarea decurg din înclinarea spre spiritualitate, iar “respectarea normelor morale, fie din proprie judecată sau din contagiune socială, presupune o îngrădire a instinctelor”. Elita este multiplă, “după tipurile de valori pe care le realizează, emite şi ţine în circulaţie”. Cu fiecare schimbare de mentalitate, se schimbă total şi poziţia elitelor, gradul lor de influenţă. Creştinismul, Umanismul, Renaşterea, Liberalismul au ierarhizat, fiecare, elitele în chip specific. Mecanismul erijării unei elite la rangul dominant este întemeiat pe un proces psihosociologic complicat, analizat
cu fineţe de E.S. El a scos în evidenţă semnificaţia unor pârghii caracteristice: aptitudinile psihologice ale personalităţii, sensibilitatea maselor la un moment dat, criza şi impactul celorlalte elite, factorii rasiali, economici, “conjuncturile de preocupări” ce pot duce la noi orientări ale spiritelor, predispoziţiile colective spre anumite prefaceri. Între întinderea grupului social şi generalitatea valorilor există o strânsă interdependenţă, analizată de E.S. în partea de statică socială.” (pag. 407-415)