5³ Dimitrie Drăghicescu (sau Dumitru Drăghicescu) despre rolul individului în determinismul social

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

În lucrarea „Istoria Sociologiei Românești” , coordonator Ștefan Costea, Editura Fundației România de Mâine, (Ediția a II-a) București, 2005, scrie:

„Oamenii îşi pot depăşi condițiile sociale „tragice”, fiind în măsură – la limită – să construiască o societate chiar integral raționalizată, în care, pe baza cunoaşterii tuturor necesităților umane şi a forțelor sociale productive, vor putea stabili un echilibru între nevoi şi mijloace. Aceasta însă este o „societate limită” care presupune lichidarea decalajului dintre raționalitatea individuală şi cea socială, deoarece prima este semnificativă pentru cea de a doua numai până la un anumit punct. Dincolo de acesta, societatea dobândeşte propria sa conştiință de sine şi îşi stabileşte un ideal propriu, „transpersonal”, care nu extrage raționalitatea socială din raiuțnea individuală, ci, dimpotrivă, demonstrează că aceasta este autentică numai dacă este un produs al celei dintâi.
Un asemenea ideal este nu numai consistent logic, ci şi realizabil, dacă în societate se va institui „socialitatea” sau, mai precis, „sociabilitatea” şi, respectiv, dacă în conformitate cu consistența şi ordinea spiritului se realizează consistența şi coeziunea diferitelor instituții sociale care „ne limitează extravaganțele, capriciile etc.” şi ne ajută să dezvoltăm „ceea ce avem comun cu ceilalți oameni… făcându-ne mai asemănători”.
În drumul spre realizarea unui asemenea ideal, societățile reale trebuie să facă eforturi pentru a utiliza în mod eficient o „raționalitate intuitivă”, specifică diferențierii, prin intermediul căreia să realizeze „dorințe raționalizate”; „lărgirea” treptată a raționalității vieții sociale poate deveni ideal social real numai în măsura în care acesta este recunoscut şi promovat ca un scop al activității creatoare a agenților sociali.
Pentru ca un astfel de ideal să devină realitate în activitatea socială practică, este necesară mobilizarea, atât a structurilor cognitive, cât şi a celor intuitive, care pun în mişcare credințe, convingeri, stări emoționale şi entuziasmul colectiv, respectiv, structurile sociale, concret.
În această perspectivă, D. Drăghicescu a încercat să identifice structurile de raționalitate proprii poporului român, în funcție de care ar fi trebuit să fie stabilite transformările sociale necesare orientării
evoluției societății româneşti, după realizarea Marii Uniri din 1918, sintetizate în lucrarea Din psihologia poporului român, în care, analizând cu atenție, atât trăsăturile negative, cât şi pe cele pozitive ale românilor, le-a considerat nu ca un produs biologic, specific „rasei”, ci ca fiind determinate de transformările succesive, economice, sociale şi politice din societatea românească. Deci, ca realități sociale ce pot fi depăşite prin „moralizarea” societății, emancipare culturală, ca garanție a emancipării economice şi politice, prin ştiință şi activitatea generoasă a „geniului național colectiv”, corelate cu mişcări sociale „practice” (între care cea socialistă îi apărea ca importantă, în măsura în care îşi va păstra caracterul rațional, adică nu va depăşi limitele sale obiective de „generalizare a determinismului social”).
În lumina acestor idei şi teze teoretice aplicate analizei problematicii dezvoltării societății româneşti, concepția sa sociologică poate fi considerată ca „precursoare” a teoriilor sociologice interpretative contemporane, care nu aduc decât puține elemente substanțial noi față de principiile sociologiei lui D. Drăghicescu.” (pag. 306-307)

Într-un interesant studiu întocmit de Octavian Cocoş, Gabriela Osaci-Costache și Alina Cocoş, care poartă titlul „Imaginea de sine a românilor în secolul XX” , publicat în revista „Tranylvanian Review • Vol. XXV, Supplement Nr. 2 (2016)” , publicație a Centrului de Studii Transilvane al Filialei Cluj Napoca a Academiei Române, scrie:

„Scopul acestui studiu este acela de a identifica imaginea de sine a poporului român, aşa cum răzbate ea din principalele scrieri ale secolului XX cu referire la specificul etnopsihologic al românilor, şi de a o compara cu profilul de imagine şi modelul atomar al imaginii întocmite pe baza unor sondaje de opinie realizate la sfârşitul secolului, şi în special după anul 1990. Suntem conştienţi de faptul că alegerea textelor literare este deosebit de importantă şi suntem de acord cu afirmaţia că „literatura este un geniu privilegiat pentru diseminarea stereotipurilor, deoarece adesea se bazează pe presupunerea unei suspendări a neîncrederii şi pe un oarecare credit de apreciere (cel puţin estetic) în rândul audienţei” (Leersen, 2007).
Deşi analiza întreprinsă este oarecum detaşată de contextul istoric şi social, recunoaştem importanţa acestuia, subliniată atât de bine în lucrarea lui D. Drăghicescu, intitulată „Din psihologia poporului român” (1907). Acest lucru este dătător de speranţă, întrucât prin modificarea condiţiilor prezente şi printr-un efort educaţional intens putem contribui la ameliorarea caracterului nostru naţional.
[…] În derularea demersului nostru imagologic ne-am bazat pe câteva scrieri literare de referinţă pentru problema analizată, şi anume:
• Dumitru Drăghicescu (1907) – Din psihologia poporului român
• Constantin Rădulescu-Motru (1910) – Sufletul neamului nostru. Calităţi bune şi defecte
• Mihai Ralea (1927) – Fenomenul românesc (republicată în anul 1997)
• Lucian Blaga (1936) – Spaţiul mioritic
• Ion Simionescu (1937) – Ţara noastră
• Nicolae Porsenna (1937) – Regenerarea neamului românesc
• Emil Cioran (1939) – Schimbarea la faţă a României
• Constantin Rădulescu-Motru (1939) – Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi
• Simion Mehedinţi (1940) – Creştinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român (republicată în 1995)
• George Călinescu (1941) – Istoria literaturii române, de la origini până în prezent
• Mircea Vulcănescu (1943) – Dimensiunea românească a existenţei
• Sorin Mitu (1997) – Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni
Pentru a sublinia atenţia cu care fiecare din autorii mai sus menţionaţi s-a aplecat către caracteristicile etnopsihologice ale poporului român, dar şi pentru a exemplifica felul în care am identificat indicatorii de imagine (pozitivi şi negativi), considerăm că nu este lipsit de interes să reproducem în continuare câte două pasaje din fiecare lucrare analizată:
„Ceea ce deosebeşte însă pe români, nu numai de popoarele din Europa Orientală, între care trăieşte, dar se poate zice, între toate popoarele este vioiciunea şi isteţimea spiritului său, este scăpărarea unei inteligenţe fine şi distinse, înfăţişate sub o aparenţă modestă, timidă, şi faţă de străini sfioasă până la umilire (…)”.
„Aceluiaşi chip de a fi al istoriei se mai datoreşte încă spiritul de expedient, neprevederea, lipsa de disciplină. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu sforţările continui, aproape nimic nu se face la noi fundamental” (Drăghicescu, 1907).”

În lucrarea lui Daniel David: „Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală” , publicată la Editura Polirom, București, 2015, scrie:

„Drăghicescu (1907) porneşte de la analize istorice (de exemplu, descrieri istorice ale aspectelor psihologice şi/sau culturale şi fapte exemplare) din care derivă o serie de atribute psihologice ale populaţiilor care au contribuit la formarea poporului român.
[…] Astfel, despre daci Drăghicescu ne spune că erau un popor cu voinţă puternică şi minte ageră, viteaz şi crud, cu o credinţă puternică în nemurirea sufletului – de aici dispreţul faţă de moarte şi nevoia de a-şi face duşmanii să sufere, nu doar să moară, deoarece moartea era în concepţia lor o eliberare/un bine – , cu un caracter cumpătat, dar de o viclenie renumită. Romanii aveau un spirit de disciplină şi o religiozitate dominată de formalism, nu de înţelegere metafizică (de aici lipsa fanatismului religios şi înclinaţia spre superstiţie). Romanii aveau o fire violentă, dar dominată de o voinţă puternică, organizată, cu un caracter egoist şi aspru. Inteligenţa romanilor era practică, generatoare de satiră. Slavii sunt descrişi ca fiind extrem de adaptabili (copiind cu uşurinţă practici utile ale altor neamuri), greu de organizat (până la anarhie), cu o voinţă impulsivă, inteligenţi şi superstiţioşi (chiar creduli); sunt emoţionali, sociabili, se entuziasmează uşor, dar la fel de uşor renunţă la lucrul început. După Drăghicescu, dacă dacii au contribuit mai ales la caracterul românilor, romanii au dat mai ales aspectele cognitive, toate fiind colorate [amplificate (de exemplu, viclenia) sau atenuate (de exemplu, voinţa puternică)] şi/sau completate (de exemplu, sociabilitatea, dezordinea/anarhia) de un fond slav şi activate sau inhibate de evoluţiile istorice (de exemplu, năvălirile barbare, dominaţiile imperiilor etc.).
Profilul psihologic pe care îl formulează Drăghicescu pentru românii din secolele IX-X arată astfel (1907):
(1) inteligenţă vie, generalizatoare, exprimată, de asemenea, şi în satiră/umor;
(2) voinţă puternică, până la încăpăţânare, dar impulsivă şi schimbătoare, ce le permitea să fie îndrăzneţi;
(3) caracterul le poate fi descris astfel: cruzi şi violenţi, dar capabili şi de ospitalitate şi bunăvoinţă. Perfizi şi duplicitari, dominaţi de un formalism fără esenţă, organizaţi şi anarhici, după împrejurări.
Cu timpul, năvălirile barbare au amplificat mai ales viclenia dacică şi egoismul roman, atenuând celelalte trăsături. Drăghicescu (1907) arată că Kekaumenos, un scriitor grec din secolul al Xl-lea, îi descrie pe români astfel „…Al vlachilor neam este necredincios la culme… silindu-se a-i amăgi pe toţi… ei sunt pururea gata a jura prietenilor cele mai grozave jurăminte şi a le încălca apoi cu uşurinţă… niciodată nu au fost ei cuiva de credinţă, nici chiar vechilor împăraţi ai romanilor…” (p. 208).
Pentru a înţelege cum s-a ajuns la anumite atribute psihologice care îi caracterizează astăzi pe români, analiza lui Drăghicescu (1907) formulează următoarea metaforă istorică: orfanul daco-roman (orfan prin căderea Daciei şi a Imperiului Roman) a fost confruntat de la începuturi cu năvălirile barbare (care i-au accentuat trăsături ca viclenia, dar i-au menţinut activate voinţa/firea războinică şi inteligenţa). Unii dintre aceştia (slavii) l-au adoptat, accentuând (de exemplu, viclenia), atenuând (de exemplu, voinţa) sau adăugând (de exemplu, sociabilitatea, dezordinea/anarhia) unele atribute psihologice. El a fost apoi revendicat de maghiari şi tătari (care i-au menţinut activate firea războinică şi inteligenţa) şi, în final, a intrat la adolescenţă ucenic la turci (care i-au îmblânzit în mod semnificativ firea războinică şi au încurajat fatalismul/nepăsarea/trândăvia/lenea, facându-1 să se simtă inferior şi pasiv-agresiv). Turcii l-au pus ulterior sub directa influenţă a fanarioţilor (care i-au accentuat aspectele negative de caracter ca duplicitatea/viclenia). Rudele sale din Apus (francezii) şi-au amintit de el într-un târziu, astfel că l-au smuls de sub influenţa turcească şi rusă, în pragul maturităţii. Aici aş adăuga la metafora lui Drăghicescu faptul că, în cazul Transilvaniei, românii au ajuns ucenici nu doar la turci, ci multă vreme şi la germani/ austrieci, care, în spiritul teoriei lui Drăghicescu, le-ar fi putut activa parţial vechea rigoare romană. La maturitatea tânără au trăit exaltarea statului naţional, care a încercat să reactiveze aspectele psihologice pozitive, adesea însă într-un mod exagerat, care nu mai corespundeau cu realitatea, iar la maturitatea adultă, au trecut prin perioada comunistă, care a retrezit trăsături negative, ca viclenia, fiind astăzi, în perioada postcomunistă, în căutarea identităţii adulte. De asemenea, observ că Drăghicescu nu a inclus în analiză popoare considerate astăzi importante în evoluţia poporului român (de exemplu, cumanii/pecenegii), dar mai puţin cunoscute atunci, iar interpretările istorice pe care le propune sunt uneori (prea) speculative.”(pag. 39-40)

În lucrarea lui Virgil Constantinescu „Precizări preliminare la studiul sistemului sociologic al lui Dumitru Drăghicescu” publicată în „Viitorul Social. Revistă de sociologie” Nr. 1, 1972, pag. 65-76, scrie:

„În cazul lui Drăghicescu nu avem de-a face cu un gânditor eclectic de formatie hibridă și nici cu un sociolog cufundat integral în canoanele rigide ale vreunei școli cu autoritate fascinantă, ci cu un creator autentic de sistem sociologic, care s-a manifestat liber, neinhibat de complexul dependentei sale teoretice la perceptele orientative ale vreunui șef de școală din epocăși necrispat de subordonarea rigidă la vreo schemă metodologică ipostaziată de vreun gânditor contemporan. Dimpotrivă, opera sa, elaborată într-un spirit polemic nereținut și schițată într-un mod cu totul personal, este îndreptată împotriva conformismului simplist și schematismului convențional, aducând un nou suflu tematic și o abordare analitică originală în cadrul unor teme sociologice extrem de controversate în epocă.
[…] Un astfel de efort îndelung, desfășurat într-o încercare meritorie de a depăși ermetismul atins de unele sisteme doctrinare din perioada la care ne referim, i-a adus reputația recunoscută în străinătate și aprecieri de autor al unui sistem sociologic original.”

În volumul „D. Drăghicescu. Din psihologia poporului român. Introducere. Studiu introductiv Virgil Constantinescu-Găliceni. Îngrijire de ediție și note Elisabeta Simion” , Editura Albatros, București, 1995”, care este republicarea lucrării „Din Psichologia Poporului Român” a lui D. Drăghicescu, apărută la Libraria Leon Alcalay, București, 1907, citim în „Studiu introductiv”:

„[…] Dumitru Drăghicescu a fost cu mult mai ambițios în intențiile sale și ne apare dominat de realizarea unei „panorame” istorico-spirituale a poporului nostru. E de la sine înțeles că el era pe deplin conștient de marea complexitate a demersului său științific și întrevedea dificultățile de toate felurile la care se expunea în abordarea acestei teme foarte delicate. Unele dintre atari dificultăți – după Drăghicescu – pot să aibă o condiționare obiectivă și, deci, impactul lor asupra demersului științific să fie întrucâtva insurmontabil. Dar, pot apărea și unele dificultăți de ordin subiectiv, rezultate din tendința de exagerare fie pozitivă (de supraestimare a unor caractere naționale), fie negativă (de subestimare a unor valori sau de diminuare a unor sensuri ale istoriei). Cu deosebire în perioada de tranziție, cum era aceea în care sociologul și-a redactat cartea (și cum este și cea pe care o traversăm astăzi), pot apărea – spune el – fenomene de „ipohondrie sufletească” sau se poate opera o substituire a valorilor cu pseudovalori, prin care se atentează la profilul spiritual al unui popor și se produc distorsiuni în „personalitatea lui de bază”.
[…] Conștient de „greutatea imensă a subiectului” dar și de importanța și de „urgența” abordării acestuia, sociologul arăta că o singură certitudine se impune și deci un singur motiv trebuie să prevaleze în munca de scriere a unei astfel de lucrări, acela referitor la „însemnătatea acestor cercetări”, ca „o încercare de cunoaștere și recunoaștere a neamului și pentru cunoștința exactă de sine”.
[…] De fapt Drăghicescu nu putea să nu sesizeze faptul că itinerarul vieții unui popor, ca și cursul dezvoltării lui în timp nu ar fi efectuate prin idealuri de împrumut. Orice ideal este supus unei determinări naționale și – în consecință – nu poate fi viabil decât în măsura în care exprimă un sens de factură proprie. „Poporul nostru – spunea el – se cere să-și cunoască toate resursele și virtuțile” (ce-a pierdut și ce-a păstrat) și pe această bază, să-și făurească un ideal bine conceput.
[…] Evaluînd exact semnificația momentelor istorice prin care trecea țara noastră la debutul secolului al XX-lea și urmărind să accentueze asupra menirii noastre ca neam, el arăta că „timpul suprem a venit ca să ne bizuim pe noi înșine” și să avem încredere în „forțele noastre materiale și morale”. „Trezirea conștiinței de sine” și aducerea ei în planul întemeierii „încrederii în noi” constituiau mijloacele de salvare a noastră din „loviturile sau afundările” la care împrejurările nefericite ale istoriei ne-au dus și din care trebuie să ne desprindem. În felul acesta, ideea „recunoașterii puterii noastre de a fi prin noi înșine” era ridicată la rangul unei noi paradigme sociale și devebea un principiu programatic al afirmării noastre în lume.
[…] Dacă am încerca să plasăm în actual aceste idei și dacă le-am oferi o finalitate în contextul proceselor care au loc acum, în țara noastră, am constata deplinul lor realism practic și am observa cum „reformele”, „democrația” și „personalitățile creative” constituie resursele ieșirii noastre din criza pe care o traversăm și prin ele am putea să reducem durata perioadei de tranziție, apărută după evenimentele din 1989.”

Cu speranța că am stârnit curiozitatea cititorului în privința personalității și operei lui Dumitru Drăghicescu, continuăm periplul nostru printre oamenii și lucrările lor, care și-au pus amprenta semnificativ pe gândirea socială românească la început de secol XX.