__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Un pas înainte în elaborarea unor teorii și metode sub formă de „seturi complete” pentru investigarea societății a fost făcut de câțiva sociologi care au elaborat sisteme sociologice proprii, originale, pornind de la valorificarea cercetărilor științifice anterioare ale sociologilor români și străini, adaptate contextului social-istoric românesc. Diferența dintre aceștia o face modul în care ei au conceput propriul sistem sociologic drept instrument pentru elaborarea unor proiecte globale de dezvoltare socială.

Vom aminti despre Petre Andrei, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Drăghicescu, Nicolae Petrescu, Dimitrie Gusti și Scoala sociologică de la București și Eugeniu Speranția.

5¹ Petre Andrei și integralismul sociologic

Primul despre care dorim să amintim este sociologul Petre Andrei. Facem acest lucru și ca un omagiu adus unui intelectual român de top, despre care se știe puțin în afara mediului academic. El este important în istoria sociologiei românești pentru promovarea concepției „integralismului sociologic” .

Considerăm importantă și vom da întâi câteva repere din analiza lui privind universitatea și menirea ei.

În „Introducere” la lucrarea lui Petre Andrei „Sociologie Generală” , Ediția a IV-a, Editura Polirom Fundația Academică „Petre Andrei”, Iași 1997, ediție care are ca text de bază ediția priceps a lucrării din 1936, autorul face o analiză a „spiritului vremii” în „atmosfera universitară” în România și în străinătate. El structurează analiza în câteva capitole:
-„Ce este universitatea și care este menirea ei”
-„Aspectul tineretului universitar”
-„Elementele componente ale tineretului”
-„Soarta intelectualilor”
-„Datoria profesorilor”

Pornind, după cum mărturisește, de la o întrebare obsedantă, anume dacă studenții sunt dispuși să primească drept dar spiritual lucrarea întocmită în atmosfera universitară așa cum o înțelege el, încearcă o justificare a întinderii și profunzimii lucrării pornind de la concepțiile mai vechi și mai noi asupra rolului universității în viața popoarelor, sub toate aspectele ei, precum și realitatea zilei în ceea ce privește nevoia societății de a urma un model sau altul în activitatea universitară. Iată câteva argumente și concluzii ale autorului:

„Nu trebuie să se uite însă nici un moment că întreaga cultură a popoarelor este în funcţie nu numai de idei pure, ci şi de realitatea socială. Situaţia economică, formele sociale, clasele, viaţa spirituală dintr-un anumit moment, iată atâtea elemente care determină în mod necesar structura culturii şi a tuturor instituţiilor ştiinţifice.
[…] Nu putem tăgădui că tendinţa de a face pregătirea profesională a studenţilor a contribuit adeseori la coborârea nivelului studiilor universitare. În unele părţi, universitatea a fost considerată, în consecinţă, ca o instituţie destinată să formeze funcţionarii necesari statului, pierzându-se din vedere scopul fundamental pentru care s-au creat universităţile. Împrejurări diferite şi multiple au impus ca pentru o sumedenie de funcţii să se ceară astăzi o înaltă cultură academică, deşi nu ar fi poate absolută nevoie de aceasta pentru buna şi conştiincioasa îndeplinire a serviciului. În acelaşi timp, starea economică critică a favorizat afluxul tinerilor către universitate, pentru că titlul universitar dă speranţa şi posibilitatea de a ocupa mai uşor funcţii în stat.
Exagerarea acestei tendinţe către pregătirea profesională este însă periculoasă pentru universitate, deoarece ea îi poate deforma spiritul şi o poate abate de la menirea ei fundamentală. În ultimul timp, în mai multe ţări, universităţile par a fi servit mai mult pentru a scoate profesionişti decât oameni de ştiinţă.
[…] Universitatea trebuie să urmărească, în primul rând, cercetarea şi creaţia ştiinţifică. Acestea constituie cele mai înalte şi mai nobile scopuri ale ei. Ştiinţa are un caracter dinamic, ea nu este niciodată ceva devenit şi sfârşit, ci se reduce, în esenţa ei, la o serie de probleme care se cheamă una pe alta şi care frământă la infinit spiritul. Cercetând legăturile cauzale şi raporturile de succesiune ale fenomenelor, descoperim întotdeauna alte aspecte şi posibilităţi de a stabili noi legături între ele şi astfel ştiinţa îşi deapănă mereu firul problemelor sale. Cercetător veşnic neîndestulat, problema pe care ai rezolvat-o e numai un popas pe un drum al cărui capăt nu-l vei vedea niciodată! În laboratorul savantului se disecă realitatea, se întrezăresc soluţii, se descoperă adevăruri şi se formulează chestiuni noi. Inteligenţa, spunea Kant, e ţara adevărului, o ţară însă „înconjurată de un ocean vast şi furtunos, o adevărată împărăţie a iluziei, unde dese şi numeroase ceţe, bănci de gheaţă fără rezistenţă şi gata de topire dau aspectul înşelător al unor pământuri noi şi atrag neîncetat prin zadarnice speranţe pe navigatorul care visează descoperiri, angajându-l în aventuri de la care nu se poate abţine şi pe care totuşi nu le poate duce la sfârşit vreodată”.
Profesorul universitar apare astfel pe primul plan, misiunea lui fiind de a prinde adevărul, de a descoperi forme noi ale realităţii, atrăgând cu dânsul pe acest drum şi pe tinerii studenţi. În modul acesta, universitatea devine un adevărat atelier de muncă şi creaţie ştiinţifică.
Fără îndoială că universitatea suferă în mod constant influenţa societăţii şi a statului, îmbrăcând uneori forme neaşteptate şi neconcordante cu menirea ei, aşa cum din nefericire se poate vedea chiar în secolul XX. Întotdeauna instituţiile de cultură, oricât de departe s-ar ţine de pulsaţia politică a vieţii sociale, nu reuşesc să se sustragă influenţei acesteia. Se poate spune oare că şcoala secolului XVIII nu a reflectat idealurile politice ale acestei epoci? Concepţia statului liberalist nu a determinat şcoala personalităţii şi a umanismului? Iar în zilele noastre, organizarea şcolii sovietice şi a celei fasciste nu se face după idealul politic al acestor ţări? De la formele sale medievale şi până astăzi, universitatea s-a transformat şi ea necontenit, adaptându-se vremurilor.” (pag. 11-12)

Credem că este o citare suficient de incitantă pentru a stârni cititorul să lectureze toată analiza.
Petre Andrei s-a născut la 29 iunie 1891 la Brăila și a murit sinucigându-se la 4 octombrie 1940 la Iași, evitând astfel soarta (de umilință și dispreț, cum o exprimă în ultima scrisoare adresată soției) pe care i-o pregătiseră legionarii ajunși la putere în timpul regimului legionaro-antonescian, soartă împărtășită și de Nicolae Iorga, ucis de legionari după cum se cunoaște. În afară de cariera academică și politică, remarcabile după părerea noastră, dorim să menționăm faptul că Petre Andrei s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, iar pentru actele de eroism a fost decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de război cu bare”.

Nu vom insista mai mult asupra biografiei acestui intelectual român de geniu (considerăm noi), dar semnalăm publicarea unui număr dedicat acestuia la 130 de ani de la naștere în „Polis. Revistă de Științe Politice” a Facultății de Științe Politice și Administrative din Iași, Volumul IX, Nr. 4 (34), Serie nouă, septembrie-noiembrie 2021. Editorialul publicat în acest număr al revistei de către Doru Trompea și Anca Teodora Trompea intitulat „Petre Andrei – omul și opera” (pag. 7-23) pune la dispoziția cititorului aspectele esențiale ale biografiei sociologului.

O lucrare în care este sintetizată sociologia lui Petre Andrei este publicată în revista citată mai sus. Ea aparține lui Petre Dumitrescu și poartă titlul „Cu privire la valoarea sociologiei lui Petre Andrei” (pag. 57-66). Cităm din „Introducere”:

„Din opera bogată și valoroasă a lui Petre Andrei, volumul consistent consacrat analizei problematicii sociologiei generale, la reeditarea căruia a lucrat cu pasiune până în ultimele momente ale vieții sale zbuciumate, este, fără îndoială, o capodoperă. Această apreciere se certifică dacă avem în vedere că acesta sintetizează și sistematizează magistral contribuțiile sale din lucrările anterioare, ce tratează, în principal, teme de sociologie, de filosofie, de politologie și în care propune un mod propriu, inedit de a defini sociologia și de a explica universul social.
Ideea axială, care exprimă caratele spiritului creator al gânditorului român ce își pune pecetea pe structura și substanța întregului său demers, susține că sociologia nu este o știință oarecare, o știință printre celelalte științe, ci are o vocație aparte, un statut fundamental, deoarece îngăduie determinarea originii, precum și a locului și rolului fiecărui fenomen social, indiferent de felul său, în ansamblul universului social. In virtutea acestei exigențe teoretice, documentarea riguroasă întreprinsă și informația imensă acumulată, sprijinite pe o deschidere culturală și erudiție de excepție, sunt ordonate și coordonate astfel încât să-i îngăduie regândirea, reconstrucția tematicii sociologiei.
Acestui scop important îi este destinată și cercetarea minuțioasă, pe teme, fragmentat, a marilor teorii sociologice. Rezultatul acestui efort uriaș este elaborarea unei concepții originale asupra sociologiei ca știința care permite explicarea realității sociale în unitatea și în diversitatea elementelor sale constitutive, aflată într-o continuă schimbare și evoluție.
[…] Sociologia gânditorului român se bazează pe axioma că cea mai bună practică este o bună teorie, de aceea a promovat, cum bine s-a remarcat, o sociologie de tip cogitans, diferită de sociologia militans, care reduce tematica sociologiei în general la practica socială de ameliorare a condițiilor de viață a comunităților umane.” (pag. 58)

Lucrarea citată, în afară de „Introducere” are următoarele capitole:
-„Specificul sociologiei ca știință”
-„Miezul novator al concepției lui Petre Andrei despre societate”
-„Virtuțile metodei integraliste”
-„Concluzii”

Oferim câteva fragmente din lucrare îndemnând cititorul să o lectureze integral.

„Exigența majoră a metodei integraliste este studierea fenomenele sociale, economice, politice, juridice, morale, religioase etc. în interdependența lor, pentru a dezvălui, astfel, „armonia lor sintetică și totală”, adică structural și global. Niciun fenomen social nu trebuie analizat numai în sine și pentru sine, ci integrat și în corelație cu celelalte fenomene. Mai precis, „să privească fiecare fenomen în raport cu întregul social și să-l explice prin alte fenomene anterioare”. Rezultă că în fiecare parte este prezentă unitatea, societatea, care, însă, nu este reductibilă la părți, la elementele ei componente. Dimpotrivă, acestea devin vii, active, semnificative numai în măsura în care reflectă, rezonează cu totalitatea socială. A gândi și explica societatea în orizontul metodei integraliste înseamnă a fi mereu acasă, a te simți în siguranță într-un spațiu cultural dominat de raționalitate, măsură, lipsă de excese, radicalisme și reducționism de orice fel.
Metoda integralistă este caracterizată de Petre Andrei ca fiind eclectică, în sensul că ea trebuie să țină seama și de cerințele altor metode pentru a reuși explicarea tuturor dimensiunilor și particularităților faptelor sociale. În acest sens, un loc central revine metodei psihologice și celei hermeneutice a căror menire este de a contribui la explicarea și, în special, la înțelegerea conținutului spiritual al societății, care-i conferă acesteia o finalitate, un rost.
[…] Opera lui Petre Andrei, exemplară prin cultivarea spiritului științific, patima adevărului și încrederea nestrămutată în libertatea spiritului, pe lângă faptul că este încă un valoros instrument de lucru, din care noile generații au multe de învățat, este și un izvor nesecat de inspirație, încă insuficient valorificat. Ea conține in nuce idei, perspective, sugestii care se cer a fi analizate și aprofundate cu atenție, în vederea deducerii din ele a noi opinii, care să îngăduie înțelegerea mai adecvată a societății și omului ca piesă esențială a mecanismului social.” (pag. 64-65)