5² Constantin Rădulescu-Motru și sistemul său psihosociologic

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Despre Constantin Rădulescu-Motru s-a scris mult, atat despre personalitatea sa si relațiile cu contemporanii, cât și despre opera sa științifică, politică sau beletristică. Ca om de știință, politician sau jurnalist a intrat în relații cu personalitățile vremii, ceea ce a generat dispute de mare interes pentru istoria culturii românești. Unul dintre cei mai avizați cercetători ai vieții și activității lui Constantin Rădulescu-Motru este profesorul universitar dr. Constantin Schifirneț. Lucrările lui ( „C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale. Vol. I” , Editura Albatros, Bucuresti 2003 și „C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale. Vol. II” , Editura Albatros, Bucuresti 2004) sunt edificatoare în acest sens. Mai mult, autorul citat a caracterizat și contextul în care C. Rădulescu-Motru și-a desfășurat activitatea și a creat propriul sistem psihosociologic. Vom cita din introducerile a două lucrări care, considerăm noi, merită lecturate integral.

În lucrarea: Constantin Schifirneț „Geneza modernă a ideii naționale. Psihologie etnică și identitate românească” , Editura Albatros, București, 2001, scrie:

„Ideea națională a reprezentat pentru români fundamentul existenței lor istorice și spirituale, dar și o temă perenă a gândirii autohtone. Afirmarea ideii naționale a avut loc în condiții istorice, sociale, culturale și geopolitice specifice evoluției românilor și a comunității lor naționale. Ideea națională este viziunea unei comunități naționale despre propria identitate și psihologia sa.
Situați într-o zonă geopolitică de mari interese, bântuită, deseori, de conflicte puternice între imperii, românii și-au afirmat propria lor identitate. De aici preocuparea pentru ideea națională în epoca modernă. Să spunem că aici agentul modernizării nu a fost burghezia ci grupul intelectualilor umaniști (filologi, istorici, lingviști, scriitori). Dacă în Apus modernitatea era produsă de burghezie sau de clasele ce au aderat la valorile burgheziei, în arealul românesc aceasta aparține unor grupuri ce și-au asumat ideile și metodele modernității fără să dispună de mijloacele economice, financiare de a le impune în mod organic. Specificul modernizării românești se regăsește și în studiul genezei națiunii române.
[…] Evoluția istorică autohtonă se caracterizează prin: ritm lent al dezvoltării pe mari perioade, dezvoltare precipitată pe faze scurte, spațiul geopolitic al țării în mică măsură disponibil pentru o dezvoltare modernă, europeană, presiuni permanente din exterior, practic neexistând, cel puțin în epoca premodernă și modernă, măcar o perioadă lipsită de ingerințe și influențe străine. Toate acestea au conturat o psihologie etnică tipică, exprimată în neîncrederea față de o dezvoltare socială și economică modernă. Forțele externe care au acționat în spațiul nostru etnic au fost distrugătoare, dizolvante, iar lor nu li se puteau opune decât mijloace ce țineau mai mult de conservarea și perpetuarea ființei etnice și naționale.” (pag. 11-12)

În lucrarea: Constantin Schifirneț: „Filosofie românească în spațiul public. Modernitate și europenizare” , Editura Titronic, București 2012, scrie:

„Societatea românească nu este singura societate care a împrumutat idei, conduite şi instituţii străine. De altfel, toate marile culturi şi civilizaţii au preluat, uneori masiv, din alte culturi, şi apoi au dezvoltat, ca entităţi autonome, o cultură şi o civilizaţie originale. În cazul românilor, dependenţa de alte civilizaţii nu a încetat, deoarece nu s-a putut stăvili exportul de ideologii străine, fie ele occidentale, fie răsăritene, în nici un moment de-a lungul celor două secole de modernizare. La această presiune continuă s-a răspuns cu modele proprii de studiu pentru a argumenta existenţa unei culturi şi civilizaţii româneşti. De-a lungul perioadei moderne, românii au exprimat, constant, aderenţa lor la spiritul european, însă ei au căutat, prin creaţie şi conduită în spaţiul public, să afirme un mod propriu de a fi european. Ei nu au tins atât la transpunerea culturii şi civilizaţiei europene în spaţiul românesc, cât la sincronizarea propriei culturi şi civilizaţii cu norme şi valori europene. S-a resimţit, continuu, în gândirea românească, tensiunea dintre cultură şi civilizaţie, între material şi spiritual, între intern şi extern, între Orient şi Occident, între tradiţie şi modernitate. Tocmai această tensiune este ignorată, nu de puţine ori, în exegezele despre studiile româneşti. Modernitatea, şi implicit europenitatea gândirii româneşti se înrădăcinează în noua viziune oferită localismului, neregăsită prioritar în marile curente de gândire europeană.” (pag. 15)

În încercarea de a găsi un model explicativ al lumii, un fundament filosofic al culturii europene, C. Rădulescu-Motru concepe un sistem filosofic original, numit „personalism energetic”. Filosoful consideră că „personalitatea energetică” este un produs al naturii conștiente, forma cea mai înaintată a dezvoltării energiei, determinată atât de factorii cosmici cât și de cei biologici (inclusiv ereditatea, care cumulează întreaga experiență a umanității), toate fenomenele din lume conlucrând la producerea acesteia.

Personalitatea energetică, fiind un produs al naturii conștiente, nu poate fi înțeleasă în afara noțiunii de „vocație”. Vocația o înțelege filosoful a fi acea chemare lăuntrică ce îl face pe om să discearnă între bine și rău, să aleagă calea desăvârșirii sale prin sacrificiul în interesul societății. Astfel filosoful face o distincție între omul profesionist, dedicat muncii în interes personal și omul de vocație, dedicat aceleiași activități științifice, dar în slujba idealurilor sociale. Astfel, omul de vocație dă o semnificație spirituală energiei pe care o consumă, devenind un promotor al evoluției cosmice către satisfacerea scopurilor acelei naturi conștiente.

Cultura devine astfel o cultură a elitelor profesionale care au ca principal resort vocația, principalul factor de progres social. Această viziune sociologică elimină ca sursă a vocației factorii supranaturali și aduce teoria vocației în zona experimentalului, prin analize biografice asupra marilor oameni de vocație și a altor studii științifice referitoare la vocație. Ca factor de progres cultural, descoperirea și promovarea oamenilor de vocație devine o datorie față de cultura națională și universală.

În „Notă introductivă” la volumul: „Constantin Rădulescu-Motru. Psihologia Poporului Român și Alte Studii de Psihologie Socială. Ediție îngrijită de Alexandru Boboc” Editura „Paideia”, Colecția studii și eseuri, București, 1998, scrie:

„Continuând orientarea marilor noștri cårturari spre promovarea și afirmarea valorilor culturii naționale, autorul Personalismului energetic ajunge la o împlinire teoretică proprie, într-o concepție care prețuiește totodată faptul pozitiv și exigențele rațiunii, continuând astfel îndemnul spre echilibru și armonizarea valorilor instituite prin criticismul kantian și menite să dea un fundament dezvoltărilor teoretico-metodologice constructive, dar care să constituie în același timp matricea unei filosofii activiste, finalizatå într-o teorie a vocației, cu rol hotărâtor „în cultura popoarelor“. Căci „vocația“ este o chemare, iar „omul de vocație are oproductivitate originală și închinată binelui social, cum nu o au ceilalți oameni“; mai mult, omul de vocație este „acela care corespunde pământului pe care trăiește“ și care „găsește în muncå întregirea lui ideală“. „Personalismul energetic“ și întregirea lui în teoria vocației au la bazå o cercetare psihologicå temeinică, finalizată în scris cu mână de maestru în formularea unei concepții psihologice moderne, înțeleasă ca unitate între teoria psihologică și analiza unor fenomene concrete ce aparțin studiilor de psihologie socială.
În acest sens, psihologia persoanei și concepția asupra personalității își află o ilustrare într-un studiu
avizat al psihologiei poporului român și al civilizației române moderne. Alături de scrierile de psihologie și de filosofie, micile studii consacrate acestor teme se dovedesc aståzi de mare actualitate. Căci realizarea „omului de vocație“ trebuie så aibă loc în colectivități moderne bine structurate, ale căror forme superioare sunt, fără doar și poate, popoarele, națiunile. Tocmai pentru aceasta (sublinia ilustrul psiholog și filosof în: Vocația. Factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1935), vocația „se arată atunci când ea este cerută de instinctul de conservare a unui popor; ea este o manifestare a energiei poporului întreg… este o canalizare a energiei poporului, și, prin canalizare, ea este, în același timp, o valorificare“.
Fără a încerca aici o caracterizare a concepției lui Rădulescu-Motru (a se vedea „Postfața“, cu trimiterile bibliografice necesare), menționăm că lectura studiilor ce urmează nu poate fi decât instructivă și plină de îndemnuri către formarea unei conștiințe critice și, în genere, a spiritului de discernământ, bazat pe realism și obiectivitate… Fără să colorăm nota critică (până la criticism, pe alocuri!), nu putem să nu observăm valoarea de excepție, venită de această dată prin analiza psihologică a obiceiurilor și a mentalităților, nu prin satiră (sau alte forme literare, exemplare fiind, în acest sens, comediile lui Caragiale!), ci, prin formulări precum cele din Sufletul neamului nostru, calități și defecte.”