Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române (3)

Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române
Lucrările lexicografice atingătoare de limba română ale începutului de secol XIX, până la anul 1830

Constantin-Nemes-450.450-bw

Continuăm cronologia noastră prezentând lucrările lexicografice ale începutului de secol XIX, perioadă până la care limba română literară era deja conturată în cele patru varietăţi ale idiomurilor principale: muntenesc, moldovenesc, ardelenesc şi bănăţean. A urmat perioada dificilă a formării limbii unice, despre care promitem să povestim într-o lucrare ulterioară.

Începutul de secol XIX i-a găsit pe români dornici şi pregătiţi să-şi creeze propriile şcoli, în care învăţământul laic în limba maternă să poată instrui elitele de care are nevoie o naţie în devenire. Pentru acest lucru era nevoie de ample lucrări lexicografice prin care limba română să capete aspectul unitar necesar şi să fie îmbogăţită cu termeni care nu erau până atunci în uzul poporului, care să creeze premisele accesului la cultura europeană.

Asupra acestor aspecte vom insista în lucrarea viitoare, în care vom prezenta aprecierile personale asupra începuturilor lexicografiei române.
Începutul secolului al XIX-lea consolidează această tendinţă, iar tonul îl dau românii ardeleni, aflaţi într-o zonă de multiculturalitate propice stimulării năzuinţelor lor de afirmare naţională.

Dezvoltarea unui curent latinist, al cărui scop era să demonstreze latinitatea lexicului limbii române, a creat o controversă printre specialişti, controversă care s-a dovedit utilă dezvoltării ştiinţei lingvistice româneşti.
Prezentăm mai jos această încercare de aşezare cronologică.

Începutul secolului al XIX-lea, fără dată certă

1. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 5473 un “Miscelaneu de reţete medicale, veterinare, gospodăreşti, unele în limba greacă, precum şi de explcaţii medicale cu privire la etiologia şi tratamentul unor boli”, format 16,5 X 11,5 cm, conţinând 208 file.
Filele de la 188 la 204 conţin un vocabular greco-român de termen medicali şi farmaceutici.
Pe interiorul coperţii a doua, se află un glosar de vorbe moldoveneşti.
Manuscrisul este datat începutul secolului al XIX-lea.

2. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 216 un manuscris de 33 file, format 38,5 X 28 cm. Acesta este un vocabular românesc ce cuprinde o listă de cuvinte, unele cu explicaţii, aşezate pe şase coloane. Manuscrisul este dăruit Academiei Române de Emil Grigoroviţa în 1882. Manuscrisul este datat începutul secolului al XIX-lea.

3. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2034 un manuscris de 77 file, format 18 X 11,5 cm. Acesta este un vocabular de conversaţie greco-român pentru călugări: „Însemnare de cuvinte vorovitoare greceşti şi rumâneşti.”
Manuscrisul este datat începutul secolului al XIX-lea.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 146.

4. Manuscrisele lui Ion Budai-Deleanu (1760-1820)
În timpul studiilor la Viena, acesta îşi propune întocmirea unui lexicon român-german şi german-român în 10 volume. Specialiştii care au studiat manuscrisele, consideră că ele au fost finalizate pentru publicare în 1818. Lucrările sale lexicografice au rămas toate în manuscris.
În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, într-o notă de subsol, Mircea Seche aminteşte despre un raport din 1784, prin care „Cancelaria aulică ungaro-transilvană informa Consiliul de Stat din Viena despre cererea unui „valah din Transilvania”, Ion Delean, care solicita sprijin pentru publicarea de către stat a dicţionarului său, desigur o versiune primitivă a operei lexicografice realizate de filolog în 1818.”
Cele păstrate în colecţia de manuscrise a Academiei Române, cuprinse în Catalogul manuscriselor româneşti întocmit de Gabriel Ştrempel, le voi prezenta mai jos.
Manuscrise consemnate în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, paginile 268-270:
Manuscris Nr. 2411, 168 file, format 25 X 19,5 cm, conţine Lexicon român-german literele A-Ar.
Manuscris Nr. 2412, 145 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele B, G, D, E.
Manuscris Nr. 2413, 188 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele I, C, L.
Manuscris Nr. 2414, 134 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele M, N, O.
Manuscris Nr. 2415, 134 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele P, R.
Manuscris Nr. 2416, 152 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele S, Ş, Z.
Manuscris Nr. 2417, 94 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german litera T.
Manuscris Nr. 2418, 97 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele F, H, U, I, G.
Manuscris Nr. 2419, 167 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german litera Î
Manuscris Nr. 2420, 169 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon român-german literele J, Ţ, Ş, Ci, U, V ,Z.
Manuscris Nr. 2421, 310 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon nemţesc-românesc litera A
Manuscris Nr. 2422, 219 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon nemţesc-românesc literele Ab-Aus.
Manuscris Nr. 2423, 184 file, format 25 X 19 cm, conţine Lexicon nemţesc-românesc literele Aus-Be.
Manuscris Nr. 2424, 164 file, format 25 X 19 cm, conţine:
-filele 1-63 Lexicon latino-romaenicum, fragmente din litera A
-filele 64-65 Lexiconu frîncescu şi românescu, fragmente din litera A
-filele 103-120 Lexicon româno-latino-german, fragmente din litera A
-filele 123-164 Lexicon de neologisme pentru cărturari, fragmente din litera A
Manuscrisele care provin din biblioteca lui Bogdan Petriceicu Hasdeu de la Câmpina: manuscrise sunt consemnate în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, paginile 224-225:
Manuscris Nr. 3728, 312 file, format 23,5 X 17,5 cm, conşine, conform consemnării de pe fila 1: „Lexiconu românescu-nemţescu şi nemţescu-românescu, alcătuitu de Ioanu Budai, chesaro-crăiescu sfetnicu la judeţul nemeşilor în Liovu. Tomul I, ce cuprinde în sine Lexiconul românescu-nemţescu. Manuscrisul conţine şi autorizaţia de tipărire.
Manuscrisul Nr. 3729, continuare cu filele 313-595 a manuscrisului anterior, acelaşi format. În catalog este consemnat: „I. Budai-Deleanu. Lexicon românesc-nemţesc. Tomul II, literele v-l (lângescu)”.
Manuscrisul Nr. 3730, continuare cu filele 596-893 a manuscrisului anterior, acelaşi format. În catalog este consemnat: „I. Budai-Deleanu. Lexicon românesc-nemţesc. Tomul III, literele m-r (râştiu)”.
Manuscrisul Nr. 3731, continuare cu filele 894-1238 a manuscrisului anterior, acelaşi format. În catalog este consemnat: „I. Budai-Deleanu. Lexicon românesc-nemţesc. Tomul IV, literele s-gi (Giurgiu)”.
În lucrarea: “Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”, publicată în anuarul Librăria, III din 2004, al Bibliotecii Judeţene Mureş, Florica-Elisabeta Nuţiu spune: “Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămâne însă Lexiconul românesc-nemţesc, redactat de I. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde aproximativ 10.000 de termeni). În 1818, era gata pentru tipar, însă, din motive necunoscute, nu a putut fi editat. Ne aflăm în faţa primului dicţionar în care se înregistrează atât sensurile de bază, cât şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind, în general, cea istorică, etimologică. Lexiconul lui I. Budai-Deleanu ,,este cea dintâi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvântului – titlu, asupra categoriei gramaticale a genului (la substantiv) şi a diatezei (la verbe), a răspândirii geografice a cuvintelor, asupra valorii lor stilistice. ” (conform M. Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei româneşti, 1968)”.

5. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 2946 un manuscris datat începutul secolului al XIX –lea, de 35 file, format 19 X 14,5 cm. Acesta conţine un vocabular ruso-român: „În scurtă adunare numelor după capetile ce s-au aşezat cu doă limbi, întru folosul celor ce vor vre a învăţa limba rusască şi moldoveniască”. Lucrarea a fost întocmită de un membru al familiei Kogălniceanu (probabil Iancu). Manuscrisul are aplicate două peceţi inelare în fum, ce poartă inscripţia „Ct Kg 7260” (adică 1752). Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 407.

6. În lucrarea „Noi contribuţii la o istorie a lexicografiei române” de C. A. Stoide şi Constantin Turcu, publicată în „Anuarul de lingvistică şi istorie literară” Iaşi, Tom XVII anul 1966, se aminteşte de manuscrisul Nr. 1713 aflat în Arhivele Statului din Iaşi:
,,Un mic vocabular român-grec datând probabil din primul deceniu al secolului al XIX-lea, se păstrează într-un miscelaneu aflat în Arhivele Statului din Iaşi. Manuscrisul, un caiet de format 20/10 cm, nenumerotat, conţine socotelile unui negustor din Moldova, diverse alte însemnări, rugăciuni, etc. Vocabularul e redactat pe 3 pagini. Pe fiecare pagină cuvintele sînt aşezate cîte patru în rând, însoţite de traducerea greacă. Sînt în total 144 cuvinte româneşti, cu corespondentele lor greceşti.”

7. În lucrarea „Institutul de studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Virgil Cândea. Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoade despre români în colecţii din străinătate. Serie nouă. III. India – Olanda. Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti. 2011.”, la pagina 343 este consemnat un manuscris aflat în Marea Britanie, la Bodleian Library:
887. Gramatică şi dicţionar tematic latin-român, începutul sec. XIX, 77 pag. Partea în română scrisă cu caractere latine. (Robert Finch. Ms. e. 32)
Ref.: Andrei Pippidi, 1984.

8. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se găseşte miscelaneul cu nr. 3240. Între filele 158 şi 160 se află un mic vocabular ruso-român. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 59.
Pe fila 1 se află consemnat: „1802 octomvrie 14, de când s-au cutremurat pământul”.

9. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se găseşte miscelaneul cu nr. 3455. La filele 3-48 se află colegat un vocabular român-latin. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 130.
Miscelaneul este datat prima jumătate a sec. XIX. Datările filelor colegate depăşesc anul 1830.

10. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se găseşte la numărul 5204 (fost manuscris 6056) un miscelaneu românesc şi grecesc, format 17,5×12 cm. La filele 52-53 se află „exerciţii gramaticale în limba greaca şi vocabular greco-român”.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1414-5920. Editura Ştiinţifică Bucureşti. 1992”, pag. 234-235. Manuscrisul este datat începutul secolului XIX.

1801

La 10 martie 1801, Samuil Micu-Klein termină dicţionarul român-latin, rămas în manuscris până la publicarea lui sub titlul: ,, Dictionarium valachico-latinum [Texte imprimé] . Samuelis Klein ; bevezető tanulmánnyal közzéteszi Gáldi Lásló. Budapest : Királyi magyar Egyetemi Nyomda , 1944”

Dicţionarul nu s-a păstrat, dar există un text transcris al acestuia în Biblioteca Episcopiei Greco-catolice din Oradea. Romanistul maghiar L. Galdi, care a publicat manuscrisul însoţit de un studiu (Samuelis KLEIN, Dictionarium valachico-latinum (1801/ 1805), Galdi Laszlo, Budapesta, 1944), îl consideră pe Molnar Piuariu coautor al acestui manuscris.
Dictionarul cuprinde peste 10000 de cuvinte scrise pe 591 pagini format in 8.

1.-Memoriile-ARÎn volumul „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul I. Cultura Naţională Bucureşti 1923” la pag. 261-308 este publicată lucrarea lui Iacob Radu „Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea-Mare”. Acesta consemnează la pag. 276:
„No. 89
Samoil Clain: Dictionarium Valahica-Latinum, autograf, un volum în folia de 591 pagini. Cuvintele romaneşti sunt scrise cu litere latine. Pe unele locuri sunt adauşi de mană străină, terminii corespunzători în limba maghiara şi germana… La sfarşitul opului a scris S. Clain: «Finis et Deo laus in aeternum. In Monasteria S. S. Trinitatis 1801. 10, Martii Balazsfalvae.”

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 22, Mircea Seche scrie:
„Deocamdată constatăm că dicţionarul lui Klein este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv în care se dau, alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare, şi definiţii explicative (cuvîntul regional abros, de exemplu, se defineşte prin „faţă de masă, pînzătură”; după definiţia românească urmează corespondentele în cele trei limbi străine). Procedeul devine frecvent în secolul la XIX-lea, cînd înregistrăm asemenea dicţionare, astăzi ciudate, în acelaşi timp poliglote (sau bilingve) şi explicative.”

În lucrarea ,, Un filolog puţin cunoscut: Ştefan Körösi (Crişanu) ”, apărută în România Literară Anul 1 Nr. 2, 1930 ediţie îngrijită de G. Ibrăileanu , Dr. Coriolan Suciu scrie:
,,Dar marele dicţionar al lui Klein, „Biblia filologică a neamului” cum o numeşte Dl Iorga, întârzia să apară. Dicţionarul latin-român-ungureşc, căruia oculistul Molnar avea să-i adauge limba germană, şi era acum „dicţionar roman-latin-german-unguresc” la 1805 era pe punctul de a apăra; cel puţin aşa credea Şincai. La 1806 era gata şi a doua partea lucrării, dicţionarul latin-român-german-unguresc.
Dar la 1806 Samuil Klein, închide ochii, şi marele său dicţionar, – baza marelui dicţionar dela Buda – rămâne netipărit.
Auzind de moartea patriarhului cugetării româneşti din Ardeal, protopopul Vasile Kolossi din Săcărâmb (judeţul Hunedoara), care pregătise şi el un dicţionar român-latin unguresc-german, crezu că va fi bine să-şi împreune munca sa cu cea a lui Klein, pentru a ieşi un dicţionar mai complect şi mai bun. El plăti da¬toria de 180 florini rămasă de Klein şi primi dela tipografia din Buda „lexiconul lui Klein”.
In 1809 se începe tipărirea dicţionarului contopit, care acum se numea «dicţionarul lui Kolossi”, dar după tipărirea câtorva foi lucrarea fu întreruptă, deoarece lui Petru Maior, care la 1809 ocupase locul de censor şi corector pentru cărţile româneşti pe lângă tipografia Universităţii din Buda, i se păru că dicţionarul nu e destul de perfect şi că mai trebueşte refăcut. La această lucrare se angaja acum Petru Maior. Peste 6 ani, la 1818 dădu din nou spre revizie lui Kolossi, care încă din 1816 avea la sine şi dicţionarul învăţatului şi mult umblatului bănăţean Paul Iorgovici, compus în limba română-latină-franceză şi germană. Iar în anul 1819 Kolossi închide ochii, fără să izbutească să pună la punct dicţionarul.
Peste doi ani, la 1821, trece la cele veşnice şi Petru Maior şi marele şi mult aşteptatul dicţionar era tot netipărit. Dicţionarul de Buda apare abia la 1825, dupăce îşi mai dăduseră concursul la alcătuirea lui şi parohul ortodox român din Pesta, Ioan Teodorovici, şi alţii.”

În lucrarea „Literatura romînă modernă” Vol. I, 1929, Ovid Densuşianu spune:
„Ca filolog, Micu s`a gîndit să dea un dicţionar al limbei romîne care a rămas netipărit, dar a înlesnit redactarea, mai tîrziu, a Dicţionarului de Buda. În volumul al III-lea al Istoriei Romînilor (versiunea latină), vorbind despre lucrările sale de pînă atunci, spune că avea gata un dicţionar romîn-latin-unguresc şi un altul latin-romîn-unguresc (cu un adaos al părţei germane, redactat de alt cineva); din aceste dicţionare, singur cel dintîi s`a păstrat, purtînd data de 1801, printre manuscrisele dela Oradea-mare, dar într`o redacţiune deosebită de aceea de care vorbeşte Micu.”
„Micu şi-a înscris numele în istoria lexicografiei noastre. El este cel dintâi lexicograf, deoarece Lexiconul de la Buda (1825) a fost iniţiat de Micu şi este în mare măsură opera lui.”, se scrie în „Istoria Literaturii Române”, apărută în 1968, sub egida Academiei Române.

1802

1. Ştefan Körösi (Crişanu) finalizează lucrarea: „Lexicon romăn-latin-maghiar (Lexicon Valachico-Latino-Hungaricum) “.
În România Literară Anul 1, Nr. 2, 1930, apare studiul lui Coriolan Suciu: „Un filolog puţin cunoscut: Ştefan Körösi (Crişanu) “, în care încearcă să pună pe piedestalul filologiei române un autor practic uitat, dar ale cărui merite sunt apreciabile. Redau mai jos concluziile studiului.
„Ştefan Körösi – pela 1802-1803 – încă student în teologie la Colegiul reformat din Cluj compune dicţionarul său român-latin-unguresc, gramatica şi ortografia sa. El cere ajutorul financiar al Episcopului Bob dela Blaj, pentru a putea tipări dicţionarul, căruia voia să-i dea numele de „Cuvventario Românesc”. La a doua scrisoare de solicitare de ajutor, Bob răspunde, promiţând, că dupăce la Cluj, va vedea el însuşi lucrarea şi dupăce aceasta va fi aprobată de forurile competente, va contribui şi el la acoperirea – în parte – a cheltuelilor de tipar. Foarte probabil că Bob încă în acelaş an 1803, mergând la Cluj, fie la dietă, fie pentru alte afaceri, va fi examinat dicţionarul, şi-şi va fi dat consimţământul pentru tipărirea şi finanţarea lui, cel puţin în parte.
Dl Iorga ne spune, după Aron Densuşianu, că la 1803 se şi începuse la Cluj, tipărirea dicţionarului lui Körösi, dar pe urmă, aflând acesta de marele plan al lui Klein, auzind că lexiconul acestuia va vedea în curând lumina tiparului, el sacrifică pe al său şi opri lucrul.”

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 23-24, Mircea Seche scrie:
„La 1820, cînd autorul nu mai era în viaţă, Gh. Asachi cumpără manuscrisul dicţionarului de la văduva lui Crişan şi îl duce cu el la Iaşi, unde se află şi astăzi. Lucrarea, destul de dezvoltată, numără peste 10000 de cuvinte-titlu. Autorul a folosit ortografia latină, în sistemul ortografic al lui Micu Klein…Dicţionarul lui Şt. Crişan are în plus faţă de acela al lui Micu unele „observationes etymologicae”, primele din istoria lexicografiei româneşti care indică şi etimonul cuvintelor.

În revista „Studias Universitatis Babeş Bolyai. Series IV Fasciculus 2. 1960. Philologia. Cluj”, la pag. 69-76, a fost publicată lucrarea lui G. Bledy: „Viaţa şi activitatea filologică a lui Ştefan Crişan-Körösi”, în care scrie:
„Mult mai interesantă şi importantă este însă activitatea lexicografică a lui Şt. Crişan Körösi. In anii 1802—1803 el întocmeşte un Dicţionar romîn—latin—maghiar de mari proporţii, destinat tineretului studios. Manuscrisul de peste 300 de pagini în folio al acestui dicţionar a fost cumpărat de Gh. Asachi cu ocazia vizitei sale la Tg. Mureş şi el se află în prezentîn Biblioteca Centrală din Iaşi. Dicţionarul prezintă un material foarte bogat, în special un material folcloric interesant, cuprinde însă multe regionalisme din Ardeal. Ar. Densuşianu, vorbind despre acest manuscris, menţionează pe bună dreptate că autorul, „urmînd principiile dezvoltate de Paul Iorgovici în Observaţii la limba romînească, din rădăcinile păstrate în limbă a format o sumă de cuvinte care nu sînt în graiul viu”.
Acest Dicţionar avea şi o Introducere, care între timp a dispărut sau se ascunde undeva. Din fericire, prima scrisoare adresată lui I. Bobb ne informează suficient în privinţa acesteia, precum şi în legătură cu principiile de redactare a dicţionarului. In scrisoarea tirimisă din Cluj, autorul menţionează că pentru binele poporului romîn, prigonit şi subjugat, a întocmit un dicţionar romîn—latin—maghiar cu scopul de a dovedi că limba romînă este de origine latină. Se menţionează că în privinţa ortografiei s-a urmărit în general Gramatica lui S. Micu Klein, dar a introdus şi multe inovaţii. Caută să indice limbile în care există cuvinte înrudite cu cele romîneşti. A întocmit o introducere în care se ocupă cu numele, răspîndirea, particularităţile şi limba romînilor, exprimîndu-şi convingerea că această limbă este de origine latină. Denumirile plantelor se dau în latineşte după Linné. Cuvintele romîneşti cu sensuri mai greu de definit sînt ilustrate e a propoziţii.
In continuare rămîne să clarificăm peripeţiile Dicţionarului.
După cum s-a văzut, autorul ceruse sprijinul material şi moral al episcopului I. Bobb în vederea publicării dicţionarului său. Drept răspuns la cele două scrisori amintite, autorul primeşte un răspuns succint, în care el este felicitai pentru munca depusă în folosul poporului său, totodată i se atrage însă atenţia că lucrarea trebuie mai întîi să fie văzută şi apreciată din partea forurilor competente, numai după aceea va putea fi vorba de un oarecare ajutor material, nicidecum însă de suportarea tuturor cheltuielilor de publicare.
In această situaţie autorul se adresează într-adevăr forurilor superioare în vederea publicării cît mai grabnice a Dicţionarului. Despre amănuntele şi soarta acestui demers am avut pînă nu de mult numai o singură menţiune destul de laconică. Anume, cunoscutul bibliograf Andrei Veress, într-un studiu despre cărţile romîneşti publicate la Tipografia Universităţii din Buda, a amintit că „tipografia primise încă din 1804 un Dicţionar romînesc—latinesc—unguresc de la Ştefan Körösi, care însă nu s-a tipărit după critica severă a cenzorului Clain”.
Numai în 1957 am dat de dosarul cu actele referitoare la Dicţionarul lui Şt. Crişan Körösi. Acest material se găseşte în Arhivele Statului (Orszâgos Levéltâr) din Budapesta. Deşi hîrtiile sînt serios deteriorate, ele ne oferă un material suficient pentru a vedea mai clar în această problemă. In dosar se află un act prin care direcţia Tipografiei Universităţii din Buda răspunde la o adresă mai veche a Consiliului locumtenenţial din Ungaria (Consilium Regium Locumtenentiale Hungaricum) în privinţa Dicţionarului romîn—latin—maghiar al lui Şt. Körösi. La acest act este anexat, în copie, un referat al lui Samuil Micu Klein. (Nici cererea petiţionarului, nici adresa trimisă Tipografiei nu se află în dosar.) In cele ce urmează redăm esenţialul acestor documente.

Dicţionarul romîn—latin—maghiar întocmit de Ştefan Chr (işan), alias Körösi — scrie Samuil Micu Klein în referat — mi s-a transmis la 21 noiembrie a. c. [1804], pentru revizie, ca să mă declar în scris, dacă această operă este potrivită pentru tinerimea şcolară, dacă ea corespunde naturii limbii şi dacă merită să fie publicată cu cheltuiala proprie a Tipografiei. Dicţionarul acesta l-am cercetat şi l-am citit’ atent, împreună cu introducerea scrisă în limba romînă, şi am aflat că este o lucrare ştiinţifică (opus eruditum) scrisă cu multă osteneală, care caută însă mai mult să demonstreze originea şi provenienţa limbii romîne din latină, decît să fie utilă tinerimii care aşteaptă să i se clarifice însăşi limba, nu originea ei şi provenienţa cuvintelor. De altfel, acest dicţionar se citeşte foarte greu, deoarece autorul nu atribuie totdeauna literelor una şi aceeaşi valoare, ci el le variază capricios, urmărind scopul său (de a demonstra latinitatea limbii romîne), astfel scrie exposa care trebuie citit spusa sau extrico care trebuie citit stric. Autorul creează multe cuvinte care la romîni nu au fost niciodată folosite sau auzite. Nu peste tot indică adevăratul sens al cuvintelor. La acestea se mai adaugă faptul că autorul, care nu pare a fi versat în lectura cărţilor romîneşti, dă multe cuvinte populare care se folosesc numai ici-colo. In consecinţă cred că dicţionarul va aduce tinerimii mai mult confuzie decît folos, iar ca să nu se creadă că sînt cumva interesat (precum se ştie şi S. Micu Klein avea în manuscris un dicţionar similar), s-ar putea face o încercare în această privinţă, anume să se dea acest dicţionar unor romîni, sau unor persoane care cunosc limba romînă, şi să spună ei despre ce limbă este vorba şi dacă o înţeleg; sau să se trimeată dicţionarul episcopilor romîni care au să spună sincer părerile lor. Referatul, redactat în limba latină, poartă data de 3 decembrie 1804 şi este semnat de „Samuel Klein, Valach. Censor et Revisor”…
Din dosar se mai poate constata că la 24 decembrie Consiliul locumtenenţial a luat hotărîrea de a restitui dicţionarul conform propunerii, ceea ce a şi avut loc la data de 24 aprilie 1805.”

2. În Biblioteca Academiei Române se găseşte un miscelaneu pedagogic, la nr. 4264, format 24×19 cm, datat 1802, conform unei consemnări de pe fila 17. La filele 12-16 este un vocabular român-german, în care literele germane sunt scrise tot cu caractere chirilice. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, pagina 398.

1805

2.-ELEMENTA-LINGUAE-18051. Apare lucrarea: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae Emendata, facilitata, et in meliorem ordinem redacta per Georgium Sinkay de Eadem, AA. LL. Philosophiae, et SS. Theologiae Doctorem, Scholarum Nationalium Valachicarum in Magno Transylnaniae Principatu primum, atque emeritum Directorem, nunc penes regiam Universitatis Pestanae Typographiam Typi Correctorem. Budae typis regiae Universitatis Pestanae, 1805” (Elementele limbii daco-romane sau valahice, emendate, uşurate şi aşezate într-o ordine mai bună, de către Gheorghe Şincai de aceeaşi, doctor în artele liberale, filozofice şi ştiinţe teologice, primul şi fost director al școlilor naţionale româneşti din Marele Principat al Transilvaniei, actualmente corector pe lângă tipografia regală a Universităţii Pesta . Buda . Cu tiparul Universităţii Regale din Pesta, 1805). Lucrarea conţine un mic „Vocavularium românesc, shi lathinesc”, începând cu pagina 87.

În lucrarea: „Activitatea tipografiei de la Buda de la începuturi şi până la cenzoratul lui Petru Maior” întocmită de Monica Avram de la Biblioteca Judeţeană Mureş, publicată în anuarul de studii şi cercetări bibliologice „Librăria” an V pe 2006 al Bibliotecii Judeţene Mureş, scrie: „Anul 1805 stă, fără îndoială, sub semnul lui Şincai, el fiind direct răspunzător de scrierea propriu-zisă a două din cele cinci cărţi apărute la tipografia budensă: Elementa lingve şi Onomasticon. În ceea ce priveşte prima lucrare, suntem deja la a doua sa ediţie, prima fiind semnată doar de Samuil Micu şi publicată la Viena în 1780; prefaţa acesteia este semnată de Şincai, o frumoasă elogiere, în fapt, a prietenului său: „însemnate mărturii le-a cules, în parte, prea-învăţatul Samuil Clain…” În timpul colaborării celor doi la tipografia de la Buda, au hotărât reeditarea lucrării, însă doar sub semnătura lui Şincai. Odată apărută însă, lucrarea nu a stârnit interesul aşteptat, Ioan Corneli, în ciuda prieteniei care îl lega de cei doi autori, neputându-se abţine să nu-i recunoască lipsurile.
Redactată după modele din epocă şi având la bază sugestiile gramaticii lui Georgius Nagy, Elementa… reflectă orientarea spre studiul limbilor naţionale şi se înscrie în mişcarea gramatică a Şcolii Ardelene, chemată să consolideze ideea originii latine a limbii şi poporului român. Scopul său declarat – după cum afirmă Gheorghe Şincai, semnatarul prefeţei – este acela de „a servi utilitatei publice şi să împlinim dorinţele alumnilor romîni din Colegiul grecesc de la Sf. Barbara, cari, precum sunt foarte amatori de erudiţie, nu numai de mult au cerut de la noi să edităm acest opuscul, ci în multe ne-au şi ajutat.” Totodată, este o lucrare utilă celor care ar putea avea legături comerciale cu românii sau celor care călătoresc în zonele locuite de aceştia.”

2. În volumul „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul I. Cultura Naţională Bucureşti 1923” la pag. 261-308 este publicată lucrarea lui Iacob Radu „Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea-Mare”. Acesta consemnează la pag. 293:
„No. 193
«Paucula quaedam Excerpta e Dictionario Valahico-Latino-Ungarico-Germanico Basilii Kolosy Parochi Graeco-Catholici Nagyagensis, et V. Archidiaconi Babolnensis 1805». Fragment în 4, 8 foi nepaginate. Cîteva exemple extrase se vede dintr’o lucrare mai mare, din literile A, H şi U.”

3.-Andreas-Wolf-18053. În lucrarea „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, la pagina 35 şi următoarea, scrie:
„Medicul german Andreas Wolf, care călătorise în diferite rîndurî prin Moldova, povestesce că ajungând pentru întâia oră acolo, fu întrebat : Scii moldovenesce ? la care dînsul răspunse : Românesce sciu, dar moldovenesce nu sciu — şi fu tare surprins aflând, c’ar fi una şi aceeaşi limbă, dar avend un numer de expresiunl tipice. Wolf şi consacră câte-va pagini pentru enumerarea acelor paralelisme munteno-moldovenesci, din cari reproducem următorele : bâlciu— iarmaroc, doică— mancă, porumb— popuşoiu, izmă — mintă, muşăţel — romoniţă, funie — frânghie, gaură — bortă, glumă — şagă, felinar— fanar, zăpadă — omet, urloiu — ogeg, ţarcă — coţofană, diplă — lăută, glajă — steclă, lec — doftorie, fedeleş — barilcă, năframă — basma, trufaş— fudul, lobeniţă — harbuz, pepene — zemos…”
În nota de subsol de la pagina 36 este consemnat: „Wolf , Beiträge zu einer statistisch-historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau. Hermanstadt, 1805, p. 174-184.”

În disertația pentru obținerea diplomei de doctorat al Facultății de Arte Universitatea Christian Albrecht din Kiel cu teza „Gustav Weigand şi geografia lingvistică”, Conf. univ.dr. Coroliuc Alina Loredana scrie la pag. 17:
„Medicul german Andreas Wolf semnaleazӑ pentru prima oarӑ, existența de divergențe lexicologice ȋntre dialectele din Moldova și cele din Muntenia ȋn lucrarea sa intitulatӑ Beiträge zu einer statistisch – historischen Beschreibung des Fürstenthums Moldau.”

4. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se află miscelaneul nr. 1492. Între filele 81 si 82 se află o mică „încercare de vocabular ruso-român”. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 349. Pe fila 2 a manuscrisului se află consemnat: „Osteneala adică a lui Naum ierodiacon. 1805 octomvrie 11.”

1806

1. Samuil Micu Klein transformă dicţionarul bilingv de la 1801 într-unul în patru limbi, cu ajutorul lui I. Molnar pentru limba germană şi Virag Benedek, pentru limba maghiară, finalizând lucrarea în 1805. Publicarea operei întârzie din cauza lipsei banilor, dar până la urmă o tipografie preia lucrarea şi tipăreşte un prospect de popularizare, în 1806. Deoarece Samuil Micu-Klein a decedat în acel an, dicţionarul nu a mai apărut.
Lucrarea este consemnată la pag. 481, poziţia Nr. 696 în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu bibliotecarul Academiei Române, Profesor universitar şi Nerva Hodoş bibliotecar-ajutor al Academiei Române Tomul II 1716-1808 Ediţiunea Academiei Române Bucureşti. Atelierele Socec & Co, societate anonimă. 1910.”

Prospectul poartă titlul:
Samuelis Klein. Monasteri SS. Trinitatis Reg. Fundat. Balasfalvensis in Tranislv. Hieromonarchi, Episcopatus Fogarasiensis Consist. Adsenssoris, et Tipog. Regie Univ. Hung. Censoris, et Correctoris. Dictionarium Latino-Valachico-Germanico-Hungaricum, in genere suo novissium, et usui cujuslibet accommodatum. Budae, Typis, et Sumtibus Tipogr. Regiae Hungaricae. 1806.”
Acest prospect este însoţit doar de câteva pagini din lucrarea lexicografică preconizată.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol.I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 22, Mircea Seche scrie:
„Deocamdată constatăm că dicţionarul lui Klein este cea dintîi lucrare lexicografică de tip poliglot sau bilingv în care se dau, alături de cuvintele-titlu româneşti mai rare, şi definiţii explicative
„Înştiinţarea” se retipăreşte, cu modificări, şi în 1814, de către admiratorii învăţatului ardelean, la opt ani după moartea acestuia; de data aceasta se anunşă că lexiconul „aşezat” de Samuil Micu este „ceva îndreptat şi către sfîrşit dus” de Vasile Coloşi. Începe astfel lunga prefacere a lucrării care avea să devină, peste 11 ani, Dicţionarul budan.”

Lucrarea propusă de Samuil Micu Klein, a fost desăvârşită şi publicată mai târziu, sub titlul: „Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, quare de mai multi autori, in cursul` a trideci, si mai multoru ani s’au lucratu. Seu Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum , quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae. Typis et Sumtibus Typographia Regiae Universitatis Hungaricae 1825.”

2. În lucrarea „Ştefania Cecilia-Ştefan. Catalogul carţii româneşti vechi şi rare din colecţia muzeului Municipiului Bucureşti (1648-1829). cImeC – Institutul de Memorie Culturală. 2008”, la pagina 100 este consemnat:
„Biserica parochială ortodoxă (Voineşti) (jud. Argeş). ([sec. al XIX-lea]) [deţinător anterior] Inv. 50412 Cantacuzino, Mihail 36 Historia tes Blachias: politike kai geographike / [Mihail Cantacuzino]; ekdotheisa ton autadelphon Tounousle. — Nyn proton ekdotheisa. — En Bienne tes Aoustrias [Vienna]: para Georgiou Bendote, 1806. — 368, 71 p. ; 8° (19 cm) (31 de caiete sign. : A2 – Y2; A2 – E2), variabil (13,5 x 7,5 cm)
* Pagină de titlu: Historia // tes // BLACHIAS // Politike kai Geographike // apo tes archaiotates autes katastaseos heos // tou 1774 etous. // Nyn proton philotimo dapane ekdotheisa // ton // timiotaton kai philogenon autadelphon // TOUNOUSLE. // En Vienne tes Aoustrias. // Para Georgiou Bendote 1806.
*Reprezintă prima sinteză istorico-geografică în care sunt redate textelor capitulaţiilor Ţărilor Române cu Poarta Otomană şi cea dintâi istorie politico-geografică a ţării Româneşti, după afirmaţia lui Nicolae Iorga, citat de D. Râpă-Buicliu (op. cit. infra). În BRV Additamenta, p. 362-363, lucrarea este considerată un colligat editorial alcătuit din „Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti”, de M. Cantacuzino şi ceea ce a fost identificat drept „Proiect de cod general din 1777, cartea IV”, de Mihai Fotino, citându-l pe Valentin Al. Georgescu („Legiuirile în Ţara Românească”, p. 79, nota 23 din „Istoria dreptului românesc”, vol. II, Partea I, EAR, 1984), . D. Râpă-Buicliu evidenţiază faptul că această lucrare a servit drept sursă pentru „Istoria vechii Dacii” („Historia tes Palai Dakias”), a lui Dionisie Fotino, apărută la Viena, în 1818-1819…
La p. 10, un interesant tabel de corespondenţe între o serie de cuvinte latineşti („incipio, albus, dominus, mensa, uerbum, caput, uenatio”) şi echivalentele lor în limbile italiană, greacă şi română, cu scopul demonstrării originii comune a acestora.”
Traducerea titlui cărţii după BRV. vol. II: „Istoria politică și geografică a Țării Românești din așezarea ei cea mai veche până la anul 1774. Acum pentru întâia oară publicată cu cheltuiala prea cinstiților și de neam iubitorilor Frați Tunusli. În Viena Austriei, la Gheorghe Vendoti 1806”
Lucrarea a fost tradusă şi publicată cu titlul: „Istoria politică și geografică a Țerei Romanesci de la cea mai veche a sa întemeiere pănă la anul 1774, dată mai întâiu la lumină în limba grecească la anul 1806 de Frații Tunusli, tradusă de George Sion. Bucuresci. Typographia Națională alui Stephan Rassidescu. 1863.”

3. În volumul „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul I. Cultura Naţională Bucureşti 1923” la pag. 261-308 este publicată lucrarea lui Iacob Radu „Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea-Mare”. Acesta consemnează la pag. 290:
No. 164
1. Fragment dintr’o vorbire funebră în limba latină, ţinută la moartea Episcopului Ignaţie Darabant. 1 1/2 foi în 4.
2. Fragment dintr’un dicţionar latinesc-românesc, 4 pagini in 4.
3. «Diarium Viennae Actorum». 2 foi în 4. Ziarul interesant al deputaţiunii trimisă din partea clerului acestei dieceze la Viena in anul 18o6, pe la sfârşitul lunei Iulie, ca să roage pe împăratul să le deie episcop din neamul românesc şi anume pe Samoil Vulcan, căci se vede că era teamă să nu ajungă canonicul Potsy care era rutean şi nu ştia româneste. In anul 1816 a ajuns episcop la Munkács.
4. Fragment dintr’un catechism, despre Credeu şi despre Dumnezeu. 8 foi in 4 cu litere cirile.”

1808

1. În Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, se află două manuscrise care conţin lucrări întocmite de Gheorghe Şincai, scrise între 1806-1808, nepublicate până astăzi: „Istoria naturei sau a firei” (Ms. românesc Nr. 422) şi „Vocabularium pertinens ad tria regna naturae” (Ms. românesc Nr. 482). Cele două lucrări trebuiesc analizate împreună din punct de vedere ştiinţific şi istoriografic.

Primul care s-a ocupat de valorificarea lor a fost naturalistul Alexandru Borza (al cărui nume îl poartă Gradina Botanică Universităţii Babeş-Bolyai), fără a edita şi manuscrisele, cum voi arăta mai jos:

-a publicat în „Buletinul de informatii al Gradinii Botanice si al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj” din anul 1921, pag. 553-562, lucrarea intitulată: „Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc : „Vocabularium pertinens ad tria Regna Naturae” de Gh. Şincai”. Arată că acesta conţine o listă de 427 cuvinte, cu echivalentele în latină-română-maghiară-germană şi română-latină-maghiară-germană.

-a publicat în revista „Transilvania” din anul 1921 pag. 825 şi următoarele, lucrarea intitulată: „Prima istorie naturală românească, „Istoria naturei sau a firei”, de Gh. Şincai”.

-în lucrarea „Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc : „Vocabularium pertinens ad tria Regna Naturae” de Gh. Şincai”, publicată în Dacoromânia an V 1927-1928, pag 552-562 , Al. Borza, după ce a avut ocazia să studieze în detaliu manuscrisul, scrie:
„Vocabularul lui Şincai este un manuscript în octav. Partea primă, pag.1-15 este vocabular latin-român-maghiar-german. Partea a doua cuprinde pe paginile 17-31 vocabularul român-latin-maghiar-german. Textul românesc este scris cu cirilele mărunte şi citeţe cunoscute ale lui Şincai.”
În continuare publică doar textul latin-român, cosiderând fără interes, în context, textul maghiar şi german.
Al Borza consideră că vocabularul este o preluare cu unele completări a dicţionarului lui Sigerius din 1798.

În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La paginile 238-239, scrie:
„Nu de mult a fost publicat şi adnotat de către D-l Prf. Borza, dicţionarul de ştiinţe naturale a lui Şincai, păstrat ca manuscris la episcopia din Oradea şi scris pe la 1808-1810. Şincai nu cunostea pe Benkő, dar copiază, aproape toate numirile de plante de la Sigerus (e influenţat fără să ştie şi de Benkő). Are însă şi numiri originale…”

În lucrarea: „Istoria naturei sau a firei de Gheorghe Şincai-cel dintâi manual de istorie naturală în limba română”, întocmită de Sidonia Puiu, publicată în anuarul de studii şi cercetări bibliologice „Librăria” Târgu Mureş 2004, se concluzionează:
„Lucrarea Istoria naturei sau a firei [1806-1808], întregită cu Vocabularium pertinens ad Tria Regna Naturae este importantă pentru cercetătorul de azi, pentru istoria învăţământului, a etnografiei şi a ştiinţei la români pentru următoarele aspecte:
1) Informaţia ştiinţifică oferită reprezintă o pagină istoriografică de empirism în ştiinţele naturii ale secolului al XVIII-lea la români.
2) Materialul lexical cules/cunoscut de Şincai din graiul popular şi încercarea de a-l ridica la rang de limbă ştiinţifică, limbă de cultură este de pionierat. Va deschide cercetările lexicale ale filologilor şi naturaliştilor în veacul al XIX-lea (Timotei Cipariu, Simeon Mihali-Mihalescu, Iacob Cihac, Pavel Vasici, Florian Porcius, Daniil Popovici-Barcianu), urmaţi de cei ai secolului al XX-lea (Al. Borza, Emil Pop, N. Ursu ş.a.).”

În volumul „Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III. Tomul I. Cultura Naţională Bucureşti 1923” la pag. 261-308 este publicată lucrarea lui Iacob Radu „Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei Unite din Oradea-Mare”. Acesta consemnează la pag. 284:
No. 125
Gheorghe Şincai: <Vocabularium pertinens ad Tria Regna Naturae> şi <Vocabulariu ce se ţine de Istoria Naturii>. Un vol. în 4 de 31 pagini latin-român-unguresc-nemţesc şi romanesc-latin-ung. şi nemţesc. Intre foile scrise este lăsată câte una albă ca să mai poată adăuga la cele scrise. Numele autorului nu este indicat dar în cataloagele cele vechi este pus ca lucrarea lui Gheorghe Şincai. Scrisoarea încă arată că e opera lui. De altfel ştim că Şincai s’a ocupat cu lucrări de istoria naturală (vezi mai sus No. 38-40 şi scrisoarea lui din 12 Fevruarie 1807 la No. 102).”

4.-auszug-18082. În „Bibliografia Românească Veche 1508-1830 de Ioan Bianu şi Dan Simionescu Tom. IV Adăogiri şi Îndreptari Ediţiunea Academiei Române Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co., Soc. Anonimă Română. 1944”, la pagina 128, sub Nr. 322, „Anton de Marki, Estract din Gramatica germano-română, Cernăuţi 1808. – Nemteste…
In-8, 5 foi, 1 tabelă, peste 310 pagini (exemplarul complet trebue ca a avut 719 p. + 7 foi). Titlul şi prefaţa continua întocmai ca la ed. a II a aceslei carti, din anul 1810 (v. reproduse In Bibl. rom. veche, III, p. 25-27).
Lucrarea a fost descoperită ulterior completă şi se găseşte la Biblioteca Academiei Române.
Ea poartă titlul: „Auszug aus der für Normal – und Hauptschulen vorgeschriebenen deutschen Sprachlehre in deutscher und wallachischer Sprache … Tschernowitz 1808” (Extras din prescris pentru şcolile normale şi secundare cu predare de limba germană în limba germană şi limba valahă, Cernăuţi 1808).
Lucrarea conţine două mici dicţionare, unul român-german şi unul german-român.

1810

5.-auszug-18101. În 1810 apare la Cernăuţi ediţia a II-a a gramaticii germano-română întocmită de Anton de Marki, purtând titlul: „Auszug aus der für Normal – und Hauptschulen vorgeschriebenen deutschen Sprachlehre in deutscher und wallachischer Sprache, Tschernowitz” (Extras din prescris pentru şcolile normale şi secundare cu predare de limba germană în limba germană şi limba valahă, Cernăuţi).
Lucrarea are formatul 12 X 9 cm şi conţine 4 + 732 pagini + 1 tabel. La paginile 658 şi 687 încep scurte dicţionare german-român, respectiv român-german.
Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”,la paginile 25 şi 26, sub Nr. 780.

În lucrarea „Ion Drăguşanul. Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean. Editura Muşatinii. Suceava, 2007”, la pagina 16 scrie:
„În Bucovina, apărea, în 1810, la Cernăuţi, lucrarea lui Antoniu de Marchi, director al şcoalelor din Bucovina („Scholarum nationalium per Bucovinam Inspector“), intitulată, după destinaţie, „Gramatica română pentru germani“. Singurele date despre Anton de Marchi au putut fi aflate, de directorul Arhivelor din Cernăuţi, Teodor Balan, în arhiva bisericii catolice din Cernăuţi şi în cea a fostului „Forum Nobilium“, dosarul „Succesia 598“, informaţii pe care le-a publicat în „Codrul Cosminului“, 1925, 1926, pg. 612: „El a fost de religiune rom.-catolică şi s-a născut în Târgu Mureş. Ziua şi anul naşterii nu ni se indică, dar cum la moartea sa, întâmplată în Cernăuţi, la 10 Ianuarie 1819, avea vârsta de 59 ani, ar urma că s-a născut la anul 1760“. Constantin Morariu îi atribuie şi o lucrare în 8 pagini, publicată la Buda, în 1816, şi intitulată „Arătare a slovelor, a împărţirei a lor, a semnelor a lungirii şi a scurtării a semnelor a tonului, a împărţirii a cuvintelor, şi a despărţirii a lor în syllabe, a semnelor a tonului de cuvânt şi a vorbei şi a semnelor desebitoare“, deci un fel de abecedar stufos, rudimentar şi greoi. Constantin Loghin, însă, îl ignoră pe târgmureşeanul de origine nobilă italiană, de Marchi (cf. Balan, care mereu şi mereu e doldora de documente).
Cu gramatica lui de Marchi începuse, deja, şi pentru Bucovina sarabanda ortografică română („câte capete, atâtea ortografii“), ortografia dovedindu-se a fi, vreme de vreun secol, buturuga mică, destinată de soartă, dar şi de omeneşti orgolii răsturnării carului mare al literaturii române originale în Bucovina.”

6.-molnar-18102. Este publicată lucrarea: „Deutsch-Walachische Sprachlehre / Verfasset von Johann Molnar von Mullerscheim. Zweyte vermeherte und vermesserte Auflage, Hermanstadt, Bei Martin Hochmeister K.K. priv Buchdrucker und Buchandler, 1810”. Dimensiunea cărţii este de 18 X 11 cm şi are 8 foi + 413 pagini.
Aceasta ediţie tipărită la Sibiu este o retipărire exactă a primei ediţii apărute la Viena în 1788.
Ea conţine un dicţionar de verbe, adverbe, conjuncţii, etc. bilingv româno-german, partea românească fiind redactată atât cu litere cirilice, cât şi cu litere latine.
Lucrarea conţine şi un dicţionar de dialoguri român-german, partea românească fiind de asemenea redactată atât cu litere cirilice, cât şi cu litere latine (începând cu pag. 361).

1814

În revista „Transilvania Anul LII Aprilie 1921 Nr. 4”, la pag. 260-269 este publicată lucrarea lui Zenovie Pâclişanu „Din istoria Dicţionarului de Buda”. Acesta scrie:
„După moartea lui Klein, tipografia universităţii din Buda primeşte un nou dicţionar spre tipărire. Acesta era opera parohului unit din Săcărâmb, Vasile Coloşi. Coloşi pare a-şi fi terminat Dicţionarul pe la 1805, căci din anul acesta găsim un mic fragment de opt foi nepaginate în 4° în biblioteca episcopiei unite din Oradea-mare, sub titlul «Paucula quaedam ex-cerpta e Dictionario valachico-latino-ungarico-germanico Basilii Kolosy, parochi gr. cath. Nagyagensis et Vicearchidiaconi Babolnensis». Coloşi, ca să-şi poată complectă Dicţionarul său, a cerut dela tipografia lui Buda manuscriptul lui Klein, obligându-se a restitui din 180 fl. încassaţi de acesta ca avans. Tipografia îi trimite manuscriptul în nădejdea terminării grabnice a operei, a cărei apariţie fusese anunţată, cum am văzut, în toate părţile. Lucrurile înaintau însă încet, probabil şi din cauza, că, precum ne asigură mai târziu Petru Maior, Coloşi nu avea cunoştinţa deplină şi temeinică a limbei române.
Tipografia, unde funcţiona acum ca cenzor al cărţilor româneşti Petru Maior însuş, credea la sfârşitul anului 1813, că poate începe tipărirea Dicţionarului. Deacea tipăreşte o nouă «înştiinţare», pe care episcopul Orăzii-mari, o trimite în 5 Februarie 1814 tuturor protopopilor îndemnându-i să subscrie abonamente pentru Dicţionarul «aşezat» de Ş. Klein, «ceva îndreptat şi cătră sfârşit dus» de Coloşi, care se tipăreşte la Buda. Dicţionarul va avea patru părţi: una latină-română-germână-maghiară, alta română-latină-germână-maghiară, a treia germână-română-latină-maghiară şi a patra maghiară-română-latină-germână. Dicţionarul complect costă 30 fl. Cine cumpără numai o parte plăteşte 1 /4 din preţ. Subscrierile se pot face la episcopul însuş sau la profesorul de drept Andrei Rakovecz.”

Prospectul este consemnat in lucrarea „Bibliografia Românească Veche 1508-1830 de Ioan Bianu şi Dan Simionescu Tom. IV Adăogiri şi Îndreptari Ediţiunea Academiei Române Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co., Soc. Anonimă Română. 1944”, pag. 139 sub Nr. 384 cu titlul „Samnil Klein (Micu), Prospect pentru dicţionar, Buda 1814.”
În continuare este consemnat:
„Opt pagini fotografiate, gasite între manuscrisele rămase dela Ion Bianu. Nu stiu unde se află originalul, după care I. Bianu a pus să se fotografieze acest prospect, pentru Academie…
Pag. 1-3 cuprind anunţul ce reproducem mai jos. Pag. 4-6: «Praenumerationum collectores in Hungaria». La p. 6 se arată prenumeranţii din afara de Ungaria: (de ex. Bucureşti, Cernauţi, Iaşi). Pag. 7-8 pagini model din dictionar, pentru cuvintele: a, abatere, abatu, abatuşu, abé, abeceda, abore, aboréla, aborescu, aborire, aboru, abrosu, Abrudu, aburu acaçiu, acar, acáriţia, acariu, acasa, acâtare, acáţare, acáţu.
Explicatiile cuvintelor se dau in limba romana. Cuvintele studiate se dau in ortografia etimologică, cu caractere latine si in cea fonetica, cu caractere cirilice. Sunt traduse in ungureste si nemteste. Se ştie că nici de data aceasta n’a reuşit sa apară Diclionarul, care vede lumina tiparului abia în 1825, intr’o formă deosebita de cea prevăzutä de Micu in cele 2 prospecte anterioare.”

1815

1. „Aceste mai sus pînă acum puse cuvinte să dau în publică cu poftitoare cerere, ca cei care au ştiinţă atîta de regulele cele gramaticeşti şi cele loghiceşti, dupre care pot a să face nume noauă din îsă-şi fyre unii limbi şi a să împrumuta din alte limbi streine, din care se cuvine, cît şi din alte mijlociri, prin care o limbă săracă să poate a să îmbogăţi, să ajutoreze ei pre cei iscăliţi cu dragoste hristiianescă şi cu rîvnă patrioticească prin sfătuire lor, de vor afla ei nişte cuvinte pravilniceşti mai potrivite decît cele puse aice, ca să le puie acele în locul acestora. În Iaşul Moldaviei 1815. Septemvrie 16.”
Acestea sunt cuvintele ce se citesc pe ultima pagină a lucrării: “Scară a cuvintelor celor streine şi celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuinţa a să metahirisi în alcătuirea pravililor. În Iaşul Moldaviei, 1815.”, format in 4, de 7 foi.

Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, la Nr. 886, pag. 125. Se mai consemnează că lucrarea este, probabil, un adaos la Pravila lui Donici. (Andronache Donici tipăreşte în 1814, la îndemnul mitropolitului Veniamin Costache, un manual juridic având titlul: “Adunare cuprinzãtoare în scurt de pravilele cãrţilor împãrãteşti spre înlesnirea celor ce sã îndeletnicesc întru învãţãtura lor, cu trimiterea cãtre, cartea, titlul, capul şi paragraful împãrãteştilor pravile”)
În lucrare este reprodusă o pagină cu termeni de drept din Scara cuvintelor.

În lucrarea „Perspectivă diacronică în terminologia jurodico-administrativă de origine (neo)greacă în câteva dicţionare monolingve de specialitate”, alcătuită de Diana Carburean de la Universitatea Bucureşti, susţinută la al 15-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de Lingvistică nov. 2015, publicată în „Perspective comparative și diacronice asupra limbii române, Secțiunea Lexic, semantică, terminologii”, Editura Universităţii Bucureşti, p. 247-255, scrie: „Dintre dicţionarele primei perioade (1815-1886), cel care ne atrage atenţia în mod deosebit este cel tipărit în 1815 la Iaşi, deoarece constituie primul lexicon juridic apărut pe teritoriul României. Intitulat Scară a cuvintelor celor streine şi a celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neapărat trebuinţa de a să metahirisi în alcătuirea pravililor, a fost menţionat de I. Bianu şi Nerva Hodoş în Bibliografia românească veche (1508-1830), t III. Lexiconul, cu autor(i) anonim(i) prezintă un număr de 120 intrări. La sfârşit are ataşată în latină şi greacă o listă a aceloraşi termeni explicaţi în prima parte.”

2. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 3600 un miscelaneu format 23,5 X 17,5 cm, care conţine 140 file. Manuscrisul a fost datat conform unei consemnări de la pagina 61 verso: „Sfîrşitul Simvolului.1815 iulie, 24. Theodor Radovici din tîrgul Odobeştilor.” Pe filele 126-134 se află un vocabular româno-turc, cu o consemnare incompletă a corespondentului turcesc al cuvintelor romaneşti. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la pagina 187.

7.-viaggio-18153. În revista “Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La pagina 239, scrie:
„Un culegător mai modest, necunoscut de botaniştii şi filologii noştri este Domenico Sestini, un naturalist italian, care a călătorit în 1780 prin Muntenia şi Transilvania, fiind cel dintâi care a făcut observaţii floristice în Muntenia. Strânge cu această ocazie 21 de numiri româneşti de a dreptul, din gura poporului. Când nota el aceste numiri, încă nu apăruse nici lista lui Benkő; şi le publică abia la 1815 (Viaggio curioso-scientifico-antiquario per la Valachia, Transilvania e Ungheria fino a Vienna 1815, Firenze)…Este interesant că pe atunci salcâmul-proaspăt introdus – se chema „spine” în Ardeal. În ce priveşte contribuţia lui Sestini asupra florei, faunei şi solului din Ţara noastră, pregatesc o dare de seamă deosebită.”

În lucrarea „Naturalişti italieni din veacul al XVIII-lea, cercetători ai ţinuturilor româneşti de Emil Pop profesor universitar. Editura Fundaţiunii Oliviero Varzi. Timişoara 1942”, la paginile 34 şi următoarele scrie:
„Până să-şi tipărească însă Sestini ziarul (1815), exploatarea botanică a Ardealului a progresat, fără să apară, ce-i drept, nicio lucrare floristică mai cuprinzătoare, şi mai precisă. Datele lui Sestini pentru flora Ardealului au deci o însemnătate istorică de întâiul rang.
Este interesant pentru noi şi caracteristic pentru curiozitatea multilaterală a lui Sestini, că notează după numele ştiinţific al unor plante şi numele lor românesc. De altfel el este unul din primii călători străini care scrie numele localităţilor, ale râurilor şi munţilor şi chiar ale unor obiecte şi în româneşte…
Ceice îi spuneau lui Sestini aceste nume, poate să fi fost mai mulţi. Dar principalul informator a fost desigur servitorul său, un român, timişorean de baştină, care a călătorit cu Sestini din Bucureşti până la Timişoara.
Trebuie să accentuăm că Sestini este şi în această privinţă un precursor. El este printre cei dintâi, dacă nu chiar întâiul care s`a trudit să fixeze pe hârtie cuvinte cu care Românul numeşte plantele. La data publicării acestor însemnări însă (1815) apăruseră vreo 4 liste de numiri româneşti ale plantelor.
Din loc în loc vorbeşte de pădurile întâlnite, înşirând copacii principali, care le constituesc…
Notează şi flori din grădinile ţărăneşti, fapt cu totul remarcabil…
Sunt interesante notele lui Sestini relativ la plantele de cultură întâlnite, deşi multe din ele nu aduc noutăţi faţă de datele anterioare…
Sestini nu a fost zoolog, din care pricină notele sale faunistice nu au însemnătate ştiinţifică şi sunt mai mult de natură anecdotică…”
Lucrarea reproduce la paginile 35-36, numele românesc al plantelor dat de Sestini în lucrarea sa, numele corespunzător corect românesc şi numele ştiinţific oficial reconstituit după Sestini.

1816
1. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 1177 se află un miscelaneu format 23 X 15,5 cm, de 60 de foi, care cuprinde pe foile de la 1 la 47 un vocabular greco-român, germano-român, germano-grec şi germano-greco-român.
Manuscrisul este datat 1816.

8.-enumeratio-18162. În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La paginile 239-240, scrie:
„Baumgarten, medicul sas din Timişoara, tipărind o enumeratie a plantelor transilvănene în 1816 (Baumgarten, Johann Christian Gottlob: „Enumeratio stirpium magno Transsilvaniae principatui praeprimis indigenarum in usum nostratum botanophilorum conscripta inque ordinem sexualinaturalem concinnata.”, Libraria Camesianae, Vindebonae în 3 volume, 1816, iar al patrulea apărut în 1846) comunică şi o mulţime de numiri româneşti, auzite afirmativ de la gospodari şi ciobani (p. XXI-XXII). Nu l-a cunoscut pe Benkő, a întrebuinţat însă pe Sigerus. Aduce într`adevăr multe numiri noi şi neaoşe, dar le-a italienizat într`un mod supărător. Baumgarten introduce şi în limba noastra obiceiul de a boteza artificial plantele, când acestea nu sunt numite de popor, o operaţie ce ni-se pare aproape cu totul lipsită de sens şi care în schimb a avut rolul să nască multe confuzii şi să ispitească pe mulţi botanişti. Baumgarten, sau acei „Oeconomiare gnari” care îi comunicau numirile, au fost de-a dreptul barbari în această privinţă; ei traduc din latineşte, italieneşte, franţuzeşte sau chiar nemţeşte numele nou. Din nenorocire, aceste elucubraţii botanico-filologice au pătruns în lista lui Fuss şi prin asta multe din ele au devenit cetăţeni de contrabandă ai nomenclaturei româneşti.”

3. Este publicată o lucrare a lui Petru Maior cu titlul: „Învățătură pentru ferirea și doftoria boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă și a unor boale sporadice, adecă pe ici pe colo îmblătoare, ale vitelor celor cu coarne, precum și a cailor, a oilor și a porcilor. În Buda. La Crăiasca Tipografie a Universitătei Ungariei. 1816”. Format in 8, 130 pagini „şi încă una, pentru arătarea cuprinsului” (numit de autor „Văzuta Cărţei”).
Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub Nr. 909 la pagina 149.

În lucrarea „Învățătură pentru ferirea și doftoria boalelor (1816). Consideraţii asupra gloselor”, întocmită de Liliana Soare, publicată în revista „Diacronia”, Nr. 1, ian. 2015 se face o analiză a gloselor excerptate din lucrarea sus amintită, relevante pentru fenomenul de înnoire lexicală a limbii române literare prin integrarea neologismelor. Voi prezenta mai jos câteva extrase din lucrare.
„După cum observa Ursu (1962, p. 61), aceasta este prima scriere medicală în care întîlnim o terminologie de specialitate mai bogată, cu un pregnant caracter neologic. Ceea ce frapează însă, pe lîngă numărul mare de împrumuturi, este frecvența extrem de ridicată a gloselor (de altfel, titlul însuși conține o astfel de structură explicativă: boale sporadice adecă pe ici pe colo îmblătoare). Termenii neologici sînt glosați la fiecare utilizare, rare fiind cazurile în care aceștia apar, ulterior primei lor glosări, neîncadrați în aceleași sau noi structuri explicative…
Ca procedeu lingvistic ce constă în stabilirea unei relații de echivalență între doi termeni (lexema-tici sau sintagmatici) sau în explicarea, prin intermediul perifrazelor, a unor cuvinte, glosarea lexicală se întîlnește încă din primele noastre texte elaborate în secolul al XVI-lea. Fenomenul glosării se manifestă cu o forță extraordinară și cu un scop bine determinat la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cînd se formează româna literară modernă și cînd se ridică problema creării terminologiei științifice și a difuzării ei în rîndul maselor. Glosarea asigură precizia și funcția denotativă a limbajului științific. Totodată, acest mecanism lingvistic este relevant pentru intenția de accesibilizare a noilor termeni, dar și pentru raportul dintre terminologia savantă și cea de tip tradițional, surprinzînd integrarea lexical și semantică a neologismelor. Glosele constituie, așadar, un factor important de pătrundere și punere în circulație a neologismelor, pregătind terenul semantico-stilistic pentru înnoirea limbii literare…
Majoritatea gloselor întîlnite în textul Învățăturii pentru ferirea și doftoria boalelor sînt explicabile prin indigența limbii române a perioadei, care nu deținea termenii necesari pentru a denumi noile realități. Cele mai numeroase sînt cele care explică termenii noi, necunoscuți sau puțin cunoscuți cititorului, întermeni de limbă populară.
Din punct de vedere grafic, acestea apar integrate în text. Se întîlnesc însă și 13 situații în care glosele sînt plasate în subsolul paginii. Acest tip de glosare este relevant pentru momentul de început al dezvoltării aparatului critic, al elaborării științifice a textelor după norme specifice…
Glosele care apar încadrate în text sînt cele mai frecvente. Acestea învederează diverse tehnici de glosare, prin folosirea parantezelor, a juxtapunerii, a conjuncției sau ori a apozemului explicativ adecă…
Un alt tip de glosă la care apelează cărturarul ardelean este cea care explică termenul nou (mult mai rar pe cel vechi) printr-o perifrază…
O altă categorie de glose este reprezentată de cele care includ termeni populari local-regionali, ce se constituie în sinonime diacronice, diatopice sau diastratice (Gafton, 2012, p. 351) și în care autorul face apel la competența lingvistică a cititorului…
În alte cazuri, se specifică corespondentele din latină, germană și maghiară ale termenilor populari folosiți…
O categorie specială de glose este reprezentată de cele șapte rețete redactate în latină (ce conțin formule ale medicamentelor, cantități ale ingredientelor) care, prin intermediul lui adecă, sînt traduse…
Există, în materialul cercetat, numeroase glose în cadrul cărora împrumuturile sînt echivalate prin cuvinte aparținînd limbii comune, cu care se află în raport de sinonimie totală sau parțială…
Glosa reprezintă pentru acesta un mecanism de inserție în text a împrumuturilor, care sînt echivalate prin sinonime sau structuri cunoscute cititorului. Ponderea însemnată a structurilor explicative evidențiază nevoia de clarificare terminologică, autorul asigurîndu-se că sensul noilor termini este înțeles de cititor. În cadrul acestora, preponderența covîrșitoare a gloselor lexicale terminologice, de tipul împrumut lexical – cuvînt vechi, arată că scopul principal al învățatului ardelean este îmbogățirea lexicului literar românesc și crearea unei terminologii științifice culte, o autentică profesiune de credință pe care și-o reafirmă și în postfața lucrării: „Aceasta urmînd, nu numai limpede vei pricepe zisele cuvinte, ci și noao cunoștință de multe cuvinte românești agonisindu-ți, înțelepțește vei îndemna, aprins de dragostea neamului tău, a îmbogăți dialecta patriei tale, precum toate neamurile Evropei astăzi se nevoiesc nu numai a-și curăți limba sa, a o netezi și a o polii, ci și la acea culme de deplinire a o înălța, cît să o facă de ajuns avută spre împărtășirea tuturor științelor iubitorilor de învățătură oamenilor săi; voind, dorind și suspinînd mama tuturor, natura, ca toți fiii săi, dintră carii pre români mai cu ales talant i-au avuțit și i-au înfrumsățat, cu toată vîrtutea să-și deplinească priceperea și voința spre mărirea lui Dumnezeu, făcătoriului său” (127–128). Așadar, utilizarea gloselor urmărește un scop bine precizat: constituirea unui vocabular literar cult, într-o epocă în care se punea stringent problema formării terminologiei științifice în limba română. În cazul gloselor care transpun conceptul printr-o perifrază, net inferioare, ca pondere, celor terminologice, intenția autorului este aceea de a informa, de a explica (acțiune tipică de culturalizare), și nu de a crea un echivalent terminologic în limba română.”

1818

10-istoria-vechii-dacii-dinonisie-fotino1. În lucrarea „Ştefania Cecilia-Ştefan. Catalogul carţii româneşti vechi şi rare din colecţia muzeului Municipiului Bucureşti (1648-1829). cIMeC – Institutul de Memorie Culturală. 2008”, la pagina 116 este consemnat:
„* Pagină de titlu: Historia // Tes palai Dakias, ta nyn Tran // silbanias, Blachias, kai Mol- // dabias // en diaphoron Palaion nai neoteron syngrapheon // Syneranistheisa // para // Dionysiou Photeinou. // Tomos, a // In Magnis voluisse sat est. // En Bienne tes Aoustrias. // Ek Tou typographeiou Io. Barthol. Tzbekiou. // 1818.
* Titlul tradus: Istoria Vechii Dacii, sau cele ale Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei din zilele noastre. Adunată din diferiţi autori vechi şi noi de Dionisie Fotino. Volum I. În Viena Austriei. Din Tipografia lui I. Bartol Zvek. 1818
* Autorul a fost secretar al domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, între anii 1812-1814.
* Lucrarea, în greaca modernă aticizantă sau „katharevousa” (pe linia programului iniţiat de Adamantios Koraes), a cunoscut o ediţie românească, îngrijită de George Sion (cel care a tradus-o): „Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, erei Muntenesci şi a Moldovei de Dionisiu Fotino, adunată din mulţi vechi şi noi istorici. Bucuresci, Impremeria Naţională a lui Iosef Romanov et Companie 1859-1863″. Tomul I, 134 p.; Tomul II, 264 p.; tomul III, 344 p.”

În cuvîntul introductiv „Către iubitorii de neam şi istorie”, autorul scrie:
“Mai cuprinde, de unde Dacoromanii s`au numit după acestea Valahi, Moldoveni şi Bogdani. Primul tom se termină cu descrierea limbei Vlahomoldovene vorbită acum şi cu literile slavone ale alfabetului şi anume: cine le-a compus (inventat), cari le au primit întâiu şi de unde le-au luat Vlahomoldovenii în urmă.”
În tomul III, la pagina 308 este prezentată o exemplificare a câtorva cuvinte în limba latină, având şi corespondentul în limba vlahă, italiană şi greacă.
În lucrarea „Principia de Limba si de Scriptura de T. Cipariu. Editiunea II Revediuta si Immultita. Blasiu. MDCCCXLVI. Cu Tipariulu Seminariului”, este publicat la paginile 231-245 capitolul „XLI. Opiniuni despre limb`a romanesca”, unde este tradus un fragment din lucrarea citată mai sus, preluând la pagina 244, exemplificarea autorului privind cuvintele latine şi corespondentul lor în română şi italiană, pe trei coloane, în care vrea să dovedească originea latină a limbii române, prin cuvinte latine care seamănă cu cele româneşti, dar sunt diferite de cele italiene:
incipio/incepu/commincio;
albus/albu/bianco;
dominus/domnu/signore;
mensa/masa/tabula(sic!);
verbum/vorba/parola;
caput/capu/testa;
venatio/venatu/caccia.

2. În revista „Ţara Bârsei an II mai-iunie 1930 No. 3”, este publicată urmarea lucrării „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante de Dr. Emil Pop”. La paginile 240-241, scrie:
„Un alt culegător rămas necunoscut până acum este Leonhard (Daniel Josef), profesor la Sibiu, apoi preot evanghelic la Orăştie (Născut în 1786, mort în 1853). A urmat diferite studii academice la Viena, apoi la Göttingen, unde a făcut şi ştiinţe naturale, de care zice că sunt cele mai frumoase ştiinţe…

În 1818 publică un interesant “Lehrbuch” de 400 pagini, despre Ardeal (Lehrbuch zur Beförderung der Kenntniss von Siebenbürgen. Nebst einer Charte von Siebenbürgen, nach der Lipskyschen Charte gezeichnet. U. ott, 1818. (1. Erdbeschreibung, 2. Die Naturgeschichte, Die Geschichte von Siebenbürgen, Anhang über Maasse, Gewichte und Münzen von Oesterreich, Ungarn, Siebenbürgen, Wallachei, Moldau und Bukovina, nebst Anweisung darüber anzustellender Berechnungen.). Aici face descrierea geografică (cap.I) şi istoricul (c III) Ardealului, iar jumătate din carte e ocupată de “ Naturgeschichte von Siebenbürgen” (c. II.) Tratând pe rând cele trei regnuri ale naturii ne dă şi numirile româneşti. Aceste ar merita o atenţie deosebită; aici ne ocupăm numai de cele ale plantelor. Plantele le împarte în pomi, copaci, tufe, plante agricole, tinctoriale, medicinale (cultivate şi spontane), şi veninoase. Comunică 103 numiri româneşti de plante. Colecţia aceasta este originală, Leonhart nu cunoştea pe Benkő. La plantele medicinale are câteva numiri commune cu Sigerus, dar adduce şi altele noi. Cunoştea pe Sigerus (care se găseşte printre cumpărătorii cărţii lui), dar Leonhard ţinea să-şi afirme observaţiile sale personale. Este interesant, că nu acceptă nici numirile lui Bamgarten, a cărui enumeraţie, indicată şi de Leonhard, apăruse cu 2 ani mai înainte. Arată chiar localităţi de plante diferite de ale lui Bamgarten. Numirile lui Leonhard sunt ardeleneşti şi cele mai multe neaoşe…”

3. În volumul „Consiliul Judeţean Mureş. Biblioteca Judeţeană Mureş. Librăria. Anuar III. Studii şi cercetări de bibliologie. Târgu Mureş 2004”, este publicată lucrarea lui Florica-Elisabeta Nuţiu: „Contribuţia Şcolii Ardelene la dezvoltarea limbii române literare”. La pag. 35 scrie:
„Cel mai valoros dicţionar din seria celor netipărite rămâne însă Lexiconul românesc-nemţesc, redactat de I. Budai-Deleanu de-a lungul a 35 de ani, egal ca număr de cuvinte cu Lexiconul de la Buda (cuprinde aproximativ 10.000 de termeni). În 1818, era gata pentru tipar, însă, din motive necunoscute, nu a putut fi editat.
Ne aflăm în faţa primului dicţionar în care se înregistrează atât sensurile de bază, cât şi sensurile secundare ale cuvintelor româneşti, ordinea sensurilor la cuvintele polisemantice fiind, în general, cea istorică, etimologică.”

În lucrarea „Istoria filologiei române. Cu o privire retrospectivă asupra ultimelor decenii (1870-1895) Studii critice de Lazăr Şăineanu. A doua ediţiune. Bucuresci. Editura Librăriei Socecu & Comp. 1895”, capitolul „Limba română în Occident (1592-1850)”, la pagina 182 şi următoarea scrie:
„Pe un plan mult mal întins şi utilisând vechea literatură bisericescă (în special Biblia, Dosofteiti şi Psaltirea) consiliarul bucovinen Budai Delenul lucră mal mulţi ani până în 1818 la alcătuirea unul Lexicon românesc-nemţesc, remas manuscris. Cunoscinţele multiple ale autorului le dovedesc cele 14 tabele, în cari vorbele românesci sînt clasificate după origine. Negreşit, tratarea materialului are un caracter cu totul rudimentar, dar idea însăşi a unei asemenea clasificaţiuni este interesantă într’o epocă, când contimporanii sei nu vedeau în limba naţională de cât originea exclusiv romană, când elementele străine erau sau ignorate sau încorporate vocabularului latin. Budai-Delenu distinge cuvinte slavice încetăţenite la Români (tabela I), cuvinte române împrumutate de la Greci (VIII), cuvinte române cari se găsesc şi la Unguri (IX), cuvinte române de origine gotică (X), cuvinte române cari se găsesc şi la AlbanesI (XI), cuvinte române de origine incertă (XII). După aceste împrumuturi, autorul împarte materialul de baştină latin după următorele puncte de vedere: cuvinte române de origine latină, cari în italiana şi francesa nu se găsesc (II), cari se găsesc la Italiani şi nu la Latini (III), cari se găsesc la Francezi (IV), cari se găsesc la Spanioli (V), cari altă semnificaţiune ati la Români şi alta la Latini şi Italieni (VI), cari nici la Latinii clasici, nici la Latinii din evul-mediti, nici la Italieni se găsesc şi totuşi sînt latine (VII), cuvinte din latinitatea medievală întrebuinţată de Români (XIII).”

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 26, Mircea Seche scrie:
„Lexiconul românesc-nemţesc al lui Budai este cea dintîi lucrare lexicografică în care se dau sistematic indicaţii asupra accentului cuvântului-titlu, asupra categoriei gramaticale, a genului (la substantive) şi a diatezei (la verbe), a răspîndirii geografice a cuvintelor, în sfîrşit, asupra valorii stilistice. Lucrarea cuprinde indicaţii etimologice, într-o anexă formată din mai multe tabele în care termenii româneşti sînt grupaţi pe origini…
Tendinţa puristă a filologului ardelean este întrecută de aceea neologizantă, care primează în lucrare. De altfel, Budai-Deleanu a început şi redactarea unui dicţionar de neologisme, Lexiconul pentru cărturari, din care s-a păstrat litera A. Din păcate, nici una dintre lucrările lexicografice care aparţin lui Budai-Deleanu n-a văzut lumina tiparului.”
Titlul întreg al lucrării este: „Lexicon românesc-nemţesc şi nemţesc românesc alcătuit de Ioan Budai, chesaro-crăiescul sfetnic la judeţul nemeşilor în Livău. Tomu I, ce cuprinde în sine Lexiconul românesc-nemţesc”.

Manuscrisele lexiconului românesc-nemţesc se găsesc în Colecţia Academiei Române, de la nr. 2411 până la nr. 2423.
Manuscrisul Lexiconului pentru cărturari se gaseşte în aceeaşi colecţie, la Nr. 2424 şi este un miscelaneu care conţine mai multe fragmente de lexicoane. De la pagina 123 la pagina 164 verso se găseşte lexiconul care ne interesează şi cuprinde fragmente din litera A.
Manuscrisele sunt descrise la pag. 268-270 în lucrarea „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti 1983”.

1819

11-scurta-gramatica-rusasca-18191. Apare lucrarea: „Scurtă russască grammatică, cu tălmăcire în limba moldovenească pentru ucenicii Seminarei Chişinăului şi a altor şcoale den Basarabia, cu adăogirea cuvintelor şi a dialogurilor ce se întrebuinţază mai adesaori în limba rusască şi moldovenească. Chişinău. În tipografia Mitropoliei Chişinăului anul 1819”.

Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub Nr. 1038 la pagina 298.

În lucrarea lui Ştefan Ciobanu „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” publicată de „Editura Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău”, 1923, paginile 79 şi următoarele scrie:
„Gramatica este tipărită nu cu litere noui ruseşti, cum era obicinuit atunci în Rusia, ci cu litere slavoneşti, in 8, pe 1 + 4 + 138 pag…
A doua parte a cărţii dela 1819 (pp. 89-117) cuprinde „adunarea cuvintelor”, un fel de „dicţionar”, alcătuit, probabil, după vre-o gramatică a vreunei limbi străine, întrucât gramaticele ruseşti n`aveau nevoie de asemenea dicţionare. Cuvintele nu sânt orânduite după ordinea alfabetică, ci după anumite categorii, aşa cum le vedem înşirate în „scara” materiei.”
Autorul prezintă cuprinsul cărţii şi concluzionează:
„Gramatica de la 1819 a avut o oarecare influenţă, cum vom vedea mai jos, asupra cărţilor didactice care au apărut mai pe urmă în Basarabia; ea a fost un fel de punct de plecare pentru autorii, ce au scris mai târziu, chiar pentru Ştefan Margellă. Prin urmare, această carte merită o deosebită atenţie.”
Până de curând, această lucrare a fost considerată cel mai vechi manual şcolar din Basarabia, care s-a păstrat până la noi.

Pentru că noi considerăm de interes controversa privind cel mai vechi manual şcolar din Basarabia, vom cita mai jos din câţiva autori care au scris despre primul manual şcolar din Basarabia.

În „Revista Istorică Română”, 1931 Vol. I. Fasc. II, Pag. 124-128, este publicată lucrarea lui C. C. Giurescu „Bucoavna Basarabeană din 1815”. Acesta scrie:
„D-l Ştefan Ciobanu, ocupându-se de cărţile didactice apărute în Basarabia sub ocupaţia rusească, spune următoarele: „În registrul cărţilor care au fost tipărite în Chişinău în tipografia exarhicească dela înfiinţarea ei şi până în anul 1821, cu data de 22 decembrie 1814 este trecută o bucoavnă moldovenească cu traducere în ruseşte, care a apărut în 1200 de exemplare; aceiaş bucoavnă apare în acelaşi număr de exemplare la 20 August 1815. Despre această din urmă bucoavnă menţionează şi dl. Ion Halippa, unul din cei mai buni cunoscători ai trecutului Basarabiei, într`un comunicat făcut la comisiunea arhivelor din Basarabia. N`am putut da nici peste una din aceste bucoavne, aşa că deocamdată ne mărginim la aceste date.”

Institutul de Istorie Naţională dela Universitatea din Bucureşti posedă, de anul trecut, un exemplar din această bucoavnă. Este o carte in 8, cu scoarţe de carton şi cu numerotaţie de quaterniuni. Foile cuprinse între foaia 45-46 după numerotaţia dată de noi şi ultima sau pierdut.”

Titlul lucrării, scris pe două coloane, în limba rusă şi română cu caractere chirilice este: „Bucoavnă adică Începătoare învăţătură pentru cei ce voiesc a învăţa carte moldoveneşte. S-au tipărit în Exarhiceasca Tipografie din Bassarabia în sfânta Mitropolie a Chişinăului. Anul 1815”.

În continuare, dl. Giurescu redă cuprinsul bucoavnei şi sfârşitul, care sună astfel:
„Învăţătura atâta este un odor de scump, încât nu să poate nici cu un preţ a să cumpăra, dar nici a să vinde. Treapta învăţăturii este mai înnaltă de cât toate treptele ale altor dregătorii.
Cei săraci să cuvine a învăţa învăţăturile pentru ca să se facă bogaţi, iar cei bogaţi pentru ca să le aibă ca o podoabă.”
Ca o concluzie, acesta scrie:
„Această bucoavnă, alcătuită în două limbi, româneşte şi ruseşte, este o dovadă a tendinţei de asimilare a Moldovenilor de către statul rus. Copii din Basarabia, învăţând buchiile şi citirea în limba maternă, deprindeau totodată şi limba rusă. Acelaşi scop s`a urmărit şi prin „gramatica russască” apărută la Chişinău în 1819 care şi ea are textul şi în româneşte.”
Bucoavna este consemnată în „Bibliografia românească veche : 1508-1830. Tomul 4. Adăogiri şi Îndreptări. Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co. Societate Anonimă Română. 1944. ” de Ion Bianu şi Dan Simionescu, la Nr. 394, pag. 143.
Acesta este cel mai vechi manual şcolar din Basarabia, care s-a păstrat până la noi.

Bucoavna a mai fost tipărită cu aceeaşi vinietă în pagina de titlu şi în 1822. Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub Nr. 1151 la pagina 393. Ea poartă titlul: „Bucoavnă, adecă începătoare învăţătură pentru cei ce voiesc a învăţa carte moldoveneşce. S`au tipărit în duhovniceasca tipografie a Bessarabiei în Chişinău. Anul 1822” şi a fost descrisă în lucrarea lui Ştefan Ciobanu „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” publicată de „Editura Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău”, 1923, pagina 90 şi următoarele.

În revista „Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” Iaşi. Chronos. Revistă de istorie. Anul VIII, NR. 2 (15). Iaşi 2010.” , la pag. 27-32 este publicată lucrarea lui Maria Danilov „Bucoavne Basarabene: tiraje, reeditări şi modele impuse (1814-1862)
„Sub o astfel de categorie a rarităţii se constitue şi ediţia Bucoavnei din 1814, apărută la data de 22 decembrie, în Tipografia Exarhicească a Basarabiei, ctitorită de Gavril Bănulescu-Bodoni şi care, sub raport istoric, este prima tipăritură didactică destinată învăţământului aflat, de asemenea, sub semnul ctitoriei exarhului. De reţinut că ediţia Bucoavnei de la 1814 este atestată în repertoriul bibliografic apărut în 1993, la Bucureşti. Ţinând cont de informaţiile publicate acolo constatăm că, un astfel de exemplar se păstrează în colecţiile Bibliotecii Centrale a Universităţii din Iaşi, însă identificarea acestei Bucoavne, ca şi datarea (Chişinău 1814), se consideră greşite. Semnalarea acestui exemplar este de dată recentă (în sursa menţionată nu se indică anul când a intrat în colecţiile de patrimoniu), nefiind atestate în repertoriile bibliografice ale cărţii vechi româneşti (până în anul 1993), ceea ce ne determină să susţinem: cartea nu a constituit obiectul unor cercetări speciale. În context, menţionăm că un astfel de exemplar al Bucoavnei a fost semnalat şi în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei din Chişinău (achiziţie din anul 1998) şi care, de asemenea, a fost datat iniţial cu 22 decembrie 1814. Desigur că, atât datarea, cât şi identificarea acestei bucoavne este dificilă (lipsa paginii de titlu), iar faptul, ca atare, nu este de neglijat.”

În Magazin Bibliologic Nr. 1-4 din 2015, la pag. 65-74 este publicată lucrarea „O raritate bibliografică: Bucoavna imprimată la Chişinău (1815), în Biblioteca Mănăstirii Dragomirna” a Dr. Olimpia Mitric, din care spicuim:
„Fără îndoială, descoperirea acestui exemplar unic (deocamdată) este relevantă pentru circulaţia şi folosirea acestor Bucoavne imprimate la Chişinău şi în şcolile româneşti din Bucovina, unde, se ştie, s-au întrebuinţat, în mod special, bucoavnele şi alte cărţi didactice tipărite la Viena. Din perspectivă istorică şi culturală, aceste Bucoavne reprezintă un moment important din istoria românilor din Basarabia supuşi, treptat, unui program de rusificare, după anul 1812, cum au subliniat toţi cercetătorii citaţi; textele bilingve au avut, totodată şi un rol de atenuare a acestei tendinţe şi au permis, alături de cărţile imprimate în „limba moldovenească”, supravieţuirea culturii româneşti… Descrierea Bucoavnei este urmată de 26 de imagini, reprezentând toate cele 24 de file, la care se adaugă imaginea foii de gardă anterioare, cu însemnări şi ex-librisul etichetă.”

2. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 3536 un miscelaneu, format 21,5 X 17,5 cm, care cuprinde 151 file.
Filele 138-142 conţin un vocabular francez-român.
Filele 142 şi 143 conţin un vocabular greco-român.
Pe fila 60 verso este consemnat: „A lui Theodor fratele, 1819, avgust 30. Pn Gr.”
Două consemnări inedite se află pe interiorul coperţii a doua:
„La anii de la Hristos 1821, novembrie 5, la 9 ceasuri din zi s-au cutremurat pămîntul. Sîmbătă.”
„La octomvrie 1822, dechemvrie în 28, duminica, la 1 ceasu din noapte s-au cutremurat pămîntu în trei rînduri.”
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la paginile 161, 162.

12-otthographia-romana-18193. Este publicată lucrarea „Orthographia romana, sive latino-valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur / per Petru Maior. – Budae : typis Regiae Universitatis Hungaricae, 1819. ” – 103 p. ; 23 cm. Text în limbile română şi latină. – Textul în limba română cu caractere latine şi chirilice.

În lucrarea „Texte scrise cu litere latine în epoca veche a culturii românești” întocmită de Prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române, publicată în volumul „Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările Simpozionului Naţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 2012” ,p. 85-96, scrie:
„La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii după 1800 au apărut, după cum se ştie, în Transilvania, ca reflex al concepţiei iluministe şi ca urmare a acţiunii concertate a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, mai multe scrieri cu caracter programatic, care atestă prima încercare coerentă şi atestată ştiinţific de creare a unui alfabet propriu limbii române prin utilizarea „slovelor strămoşeşti”.”
În josul paginii scrie: „Formularea îi aparţine lui Petru Maior, care în Dialog pentru începutul limbei română (publicat în 1819 în Orthographia romana, sive latino-valachica, una cum clavi şi reluat, în 1825, în Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc), opune literele latineşti celor chirilice, considerate „calicele chiriliceşti petece”.”

Autorul consideră: „Scopul declarat al căutărilor menite să ducă la crearea unui alfabet propriu limbii noastre, care să aibă concomitent calitatea de a evidenţia originea latină a românei (precum în dice, fili, glacie, homu, lacte, muliere, pane, sole şi altele, grafii întâlnite constant în texte înainte de 1800), dar şi să permită normarea şi implicit unificarea formei sale literare (precum în romanescu, romanesci, puse evident în relaţie cu romanu „român”), a fost dublat , la începutul activităţii reprezentanţilor Şcolii Ardelene, de un obiectiv religios…
La fel de bine cunoscut este, desigur, faptul că ortografia etimologizantă nu a fost nicând un scop în sine (dovadă simplificarea sa în timp, de către aceeaşi autori), ci un mijloc de evidenţiere a latinităţii limbii române…”

În acest scop, Petru Maior a ales pentru analiză liste de cuvinte care seamănă ca formă şi au înţeles similar, încercând o comparaţie şi o explicare a diferenţelor între forma propusă românească, latină şi italienească a cuvintelor. Lucrarea este importantă şi pentru aceste liste de cuvinte alese pentru studiu şi a consemnării corespondentelor acestora în alte limbi romanice.

1820

1. În colecţia de manuscrise a Academiei Române, se află la Nr. 5451, un dicţionar format 20,5 X 12,5 cm, care conţine 328 file.
Manuscrisul este lucrarea lui Nicolae Ioanovici şi poartă titlul: „Diccionariu întru cinci limbe: ellinescu, gricescu, românescu, nemţiescu, şi maghiarescu.”
La fila 328 este legată autorizaţia de tipărire, în limba latină, dată la Buda la 30 martie 1821, de Gheorghe Petrovici, locţiitor de cenzor al tipăriturilor ungureşti. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 4414-5920. Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1992”, la pagina 303.

2. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se află miscelaneul nr. 3116, care conţine la filele 7 şi 8 un vocabular greco-român, cuvintele greceşti fiind scrise cu litere chirilice.
Manuscrisul, datat 1820, este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, la pagina 19.

1821

1. Apare prima publicaţie serială în limba română, purtând titlul: „Bibliotecă romanească, întocmită în 12 părţi, după numărul celor 12 luni. Întâia oară tipărită pentru naţia romanească. Prin Zaharia Carcalechi ferlegheru de cărţi Crăeştii şi mai marei Tipografii, din Buda a Ouniversitătei Ounigariei. Partea I cu 1 Figură. La Buda. În Crăiasca Tipog. Ouniversitătei Oungariei 1821.”, format in 12, 214 pagini. Pe coperta originală este tipărit anul 1820.
La pagina 195 se publică „Lezicon pentru vorbele romanesci neobicinuite între ounii romăni, ce s-au pus încartea aceasta”.
Publicaţia apare în 1821, 1829, 1830 si 1834.

14-Walachische-Sprachlehre-fur-Deutscher-18212. Apare la Buda un manual de conversaţie în limba română pentru germani („Walachische Sprachlehre fur Deutsche nebst einem kleinen Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisch Worterbuke. Verfasst von Andreas Clemens Evangelischer Pfarrer in Brenndorf bey Konstandt in Siebenburgen. Ofen 1821 Gedruct mit konigl. hung. Universitas Scriften.”), format in 8, XII+330pagini + 2tabele.
Lucrarea conţine şi un mic dicţionar – anexă roman-german, german-roman.
Lucrările lui Andreas Clemens publicate în anii următori, au avut o importanţă deosebită pentru cunoaşterea limbii române de către germani şi a limbii germane de către români. Redau mai jos lucrările la care mă refer, lucrări care au avut o mare căutare în toate provinciile române.

În 1821 apare la Buda, în Crăiasca tipografie a Universităţii maghiare, ceea ce se poate numi primul dicţionar german-român. Acesta este un mic dicţionar român-german şi german–român („Kleines Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisches Wörterburch. Verfasst von Andreas Clemens Evangelischer Pfarrer in Brenndorf bey Konstandt in Siebenburgen.”), scos ca o completare utilă a manualului de conversaţie în limba română pentru germani. Lucrarea conţine în cele două părţi circa 5000 de cuvinte-titlu, are 440 pagini format 12 X 9 cm. Termenii româneşti sunt scrişi cu caractere latine şi chirilice.

Se reeditează în 1823 la Buda (Ofen: Gedruckt mit königl. hung. Universitäts Schriften) lucrarea: „Walachische Sprachlehre für Deutsche nebst einem kleinen Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachischen Wörterbuche. Verfasst von Andreas Clemens Evangelischer Pfarrer in Brenndorf bey Konstandt in Siebenburgen.” (limba română pentru predare germanilor şi un mic dicţionar român-german şi german-român), format in 8, XII+330 pagini+2tabele.

În 1823 se retipăreste la Buda „Kleines Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisches Wörterbuch. Verfasst von Andreas Clemens Evangelischer Pfarrer in Brenndorf bey Konstandt in Siebenburgen.”, format in 8, 440 pagini.

Apare la Sibiu: „Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisches wörterbuch. Verfasst Andreas CLEMENS. Zveite Auflage. Hermannstadt. 1836. W.H.Thyerrische Buch-und Kunst-handlung”. Lucrarea are format 12 X 9 cm, conţine 440 pagini şi este reeditarea ediţiei din 1823.

Apare tot la Sibiu: „Kleines Walachisch-Deutsch und Deutsch-Walachisches Wörterburch. Verfasst von Andreas Clemens Evangelischer Pfarrer in Brenndorf bey Konstandt in Siebenburgen. Zweite verbesserte Auflage Hermannstadt. 1837. Bei W.H.Thierry”. Lucrarea este format in 8, are 440 pagini şi este reeditarea ediţiei din 1823.

3. Apare traducerea unei lucrări a lui Bernardin de Saint-Pierre: „Bordeiul indienesc. Alcătuit în limba franțeză. Prin I.V.H. de Sen-Pier. Iar acuma pe Românie tradus de prea cuviosul Leon Asachi, Arhimandrit al Mitropoliei Iașului. Tipărit în Iași, 1821”, in 16, de 7 foi şi 106 pagini, traducătorul fiind tatăl lui Gheorghe Asachi.
Lucrarea este consemnată în în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub nr. 1127, paginile 383-385.

În prefaţă, traducătorul motivează introducerea unui dicţionar în volum:
„Drept aceia, lucrând eu spre mai sus arătatul scopos, în traducerea aceştiia şi a altor cărţi, cuvintele ce ne lipsesc sau nu sânt legiuite a noastre, am cercat de a le înprumuta dela maica limbii noastre şi a le alcătui după haractirul eii, lar une în minte a le înoi din cărţile cele vechi a Românilor. Aşa dar iubite cetitorule! aflând tu une ziceri ce să vor părea ţie streine, să nu te îngreoezi a le căuta la capătul cărţii aceştiia, unde acele cuvinte să află orânduite după alfavitul. Iar prin acastă urmare, deprinzându-te a le întrebuinţa în voroavă şi în scris şi priimindu-le drept ale limbii Romane vei spori scoposul bine gânditorilor patrioţi, să viezi ferice.”
Se consemnează: „Dela pag. 81-108: Vocabulariu. Cuvintelor trase din alte limbi şi întrebuinţate spre mai lamurita înţelegerea ideilor în Bordeiul Indiei dejghiocate şi din carea unele sânt Române, iar altele de multe nemuri priimite.”

15-Model-tabla-lancasteriana-atarnata-pe-perete4. În lucrarea „Intuiţia lingvistică la originea războiului glotonimic”, întocmită de Lidia Colesnic-Codreanca de la Institutul de Filologie din Chişinău, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Philologia”, LV, Nr. 3-4 (267-268), Mai-August 2013, paginile 105-115, scrie:
Una dintre cele mai importante moşteniri lingvistice, cea a justificării glotonimului limba română, ne-a lăsat-o filologul poliglot Ştefan Margela (1783-1850), de la a cărui naştere anul acesta se împlinesc 230 de ani…
La St. Petersburg Ştefan Margela a fost unicul cunoscător de limbă română dintre funcţionarii tuturor ministerelor şi departamentelor guvernului rus. Anume acolo el a elaborat un şir de materiale didactice în limba română pentru şcolile elementare lancasteriene ce urmau a fi deschise în Basarabia.
Între anii 1821-1824 Margela alcătuieşte un manual după metoda Lancaster de învăţare a citirii, scrierii, aritmeticii şi cusătoriei, pe care urma să-l editeze pe cont propriu. Cu regret, acest manualul n-a fost acceptat de către instanţele superioare spre editare. În aceeaşi perioadă Ştefan Margela a elaborat şi un scurt dicţionar rus-român-grec-francez, care la fel n-a fost editat.”

5. În lucrarea lui Ştefan Ciobanu „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” publicată de „Editura Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău”, 1923, paginile 87 şi următoarele scrie:
„În altă parte a acestei lucrări am vorbit despre „limba românească” în şcoala basarabeană sub dominaţia rusească şi am stabilit, că guvernul rus pe la 1819-1828 a manifestat multă bunăvoinţă faţă de limba moldovenească, intenţionând să înfiinţeze şcoli lancasteriene în limba moldovenească şi îngrijindu-se de alcătuirea „tablelor” pentru aceste scoli chiar la Petersburg. În 1821 aceste table au fost gata şi în curând „magistrul sistemului învăţământului reciproc”. Iacov Hâncu, care a fost şi la nişte cursuri speciale la Petersburg, a deschis prima şcoală după sistemul lui Lancaster în Chişinău. Ce fel de „table” s-au întrebuinţat pentru şcolile lancasteriene din Basarabia? Posedăm trei „table” lancasteriene – No. 7, No. 23 şi No. 34. Sunt nişte coale de hârtie (60 X 52 cm) groasă; pe o parte a coalei găsim titlul, care de obiceiu îl găsim în orice „bucoavnă” de atunci. Iată ce conţine „tabla” No. 34, care poartă şi No. 2:
Cuvinte de trei şloguri, din cinci şi din şase buchi, cu oxia la slogul al doilea…
Tablele lancasteriene se atârnau pe pereţii şcolii, unde elevii trebuiau să înveţe unul de la altul.”
Practic, acestea erau nişte liste de cuvinte româneşti, despărţite în silabe, alcătuite din una, două sau mai multe silabe, atârnate pe pereţi, pe care copii le vedeau la intrarea lor în clasă, substituind în acest fel manualul scolar, altfel necesar fiecărui elev în parte.

În „Bibliografia românească veche : 1508-1830. Tomul 4. Adăogiri şi Îndreptări. Bucureşti. Atelierele Grafice Socec & Co. Societate Anonimă Română. 1944.” de Ion Bianu şi Dan Simionescu, la pag. 152, este consemnat:
438. Hâncov Iacov şi Teodor Bobeica, Table lancasteriene moldoveneşti (Chişinău 1922).
Foi volante, de 60 X 52 cm. Se cunosc numai tablele nr. 7 (Citire din sfânta scriptură),
nr. 23 (Tabla de aritmetică) şi nr. 34 (Cuvinte de trei sloguri).
Etienne Ciobanu, La continuité roumaine dans la Bessarabie, Bucarest 1920, p. 21.
Stefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă, Chişinău 1923,
p. 87-90 (facsimilul tablei nr. 34).

1822

16-Dictionariu-rumanesc,lateinesc-si-unguresc-18221. Apare „Dictionariu rumanesc, lateinesc, si unguresc, dein orenduiala excelentii sale Preosfintitului Ioan Bobb. Vladeicu Fagarasului asediat si cu venitu Cassi Clerului typarit. In doao tomuri. Tom I. A-L. In Clus cu typariul Typografii Collegiumului Reformatilor prin Stephan Torok. 1822.”. Tom II. M-Z 1823.
Cele două volume ale dicţionarului conţin circa 11000 de cuvinte-titlu.

În „Cuvent innainte” se scrie:
„Acest lexicon am voit al asedia pentru Scolasteci, cari se nevoiesc a se procopsi în limba lateineasca, si ungureasca cu litere lateinesthi, fiindcă acele le învatie in Scoale, cu care si Rumani mai de mult au trait pona ce au luat literele Cirilinesthi, si sunt mai lesne de cetit, si invetiat. Dintru acesta mult se pot ajuta Scolasteici, ca sau pus si Synonime lateinesthi. Inse macarca stredanie multa a mai multora aufost intru asedierea acestui Lexicon, dar pentru multe datorii a deregatoriilor noastre si pentru ca acesta este cel dentei intru aceasta formă, si pentru ca suptiri sunt inceperile lucrurilor, nuse poate dice a fi deplin asediat, ca multe or fi remas, multe de indreptat, unele şi de lăsat afare, ci ponequand, alti cari avend temp si voe spre acee, orvoi al asedia mai de plin, se pot ajuta Scolasteici cu aceasta. Vladeica Ioan Bobb”.
Aşa cum se vede mai sus, autorul mărturiseşte strădania multora la elaborarea lexiconului.
Se ştie că Ştefan Körösi-Crişan finalizează lucrarea: „Lexicon romăn-latin-maghiar (Lexicon Valachico-Latino-Hungaricum) “ în 1802 şi apelează la ajutorul lui Ioan Bobb pentru publicarea lui. Mai mulţi cercetători, inclusiv Nicolae Iorga, au fost de părere că, este posibil ca acest dicţionar să se fi aflat la baza dicţionarului lui Ioan Bobb.

17-Worterbuchlein-Deutsch-un-Wallachisches-18222. Este tipărit la Sibiu vocabularul lui Ioan Molnar Piuariu, fără ca numele acestuia să apară în titlu: „Worterbuchlein deutsch und walachisches. Vocabularium nemţesc şi românesc. Hermanstadt. Im Verlag bey Martin v. Hochmeister. 1822.”, format in 8, 2+ 184+43, cu textul în limbile română şi germană.

În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, la pag. 28, Mircea Seche scrie: „Dicţionarul numără peste 8000 de cuvinte-titlu, depăşind cu mult , ca proporţii, pe acela al lui Clemens, însă e tot atît de modest ca realizare ştiinţifică, avînd aspectul unei simple liste de termeni. Interesant ni se pare indicele de la sfîrşitul lucrării bilingve, care cuprinde toate corespondentele româneşti folosite în corpul dicţionarului, cu trimiterea la pagină.Acest indice tine, de fapt, locul unui al doilea dicţionar bilingv, inversul celui dintîi. O caracteristică a lucrării o constituie extrem de bogata terminologie medicală inclusă în ea. Faptul este uşor explicabil, dacă ne gîndim că autorul era medic; se pare însă că Ioan Molnar a vrut să facă din acest dicţionar bilingv şi o lucrare de lexicografie specială, de terminologie medicală. Corespondentele româneşti ale termenilor germani sînt date cu litere latine (în ortografie puternic influenţată de cea germană) şi chirilice.”

1825.

18-Abetedar-greco-roman-cu-frumoase-dialoguri-Plesoianu-18251. Apare lucrarea: „Abecedar greco-românesc cu frumoase dialoguri, rugăciuni, legi moraliceşti, idei fisiceşti, geograficesti şi istoriceşti. Acum întâiul pentru folosul copiilor, cules de oun iubitoriu de naţie. Şi dat la tipariu. Prin Grigorie Pleşoianu şi Ghiorghie Librier. Bucuresci 1825 ”, editor G. Petrov, format in 8 mic, 96 pagini.
Lucrarea conţine între paginile 9 şi 19 şi un mic dicţionar româno-grec, util şcolarilor.
Lucrarea a fost reeditată în 1827 (ediţia scoasă de Vasilie Manole este socotită de Pleşoianu drept a doua ediţie a lucrării sale şi voi vorbi mai jos despre ea), şi în 1834.

2. Apare lucrarea: „Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu, quare de mai multi autori, in cursul` a trideci, si mai multoru ani s’au lucratu. Seu Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum, quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae. Typis et Sumtibus Typographia Regiae Universitatis Hungaricae 1825.”, format in 8, 772 pagini.

În introducere se comunică:
„Crâiésca Tipografie din Buda. Bénevoiitoriului Cetitoriu sánítate `
Aquestu Lesicon Románescu Látiaescu – Ungurescu i Nemţescu, quare in cursul’ a trideci si mai multoru ani, de Bărbaţi in lucrul’ sciéntielor, şi mai ántéiu in cunóscerea Linbei Românesci, bene deprinşi; adeche mai ántéiu de toţi prin reposatur Cinstiţii Parente Samuil Klein, odineórá longa Tipografia Cràiescei Universităţi, a Cărţilor Românesci de Légea Greco-Catholicâ Revisor, si Corecter ;- aquesta murindu, prin Cinstitul’ Domnu Vasilie Kolosy , Parochul’, si Protopopul’ Secárembului ( Nagyág ) in Ardélu, in Eparchia Făgăraşului, quare Lesiconul’ lui Klein forte multu l’au avuţitu, şi cu Limba Ungu réscà , şi Nemţescâ l`au adausu, qui de morte mai inante de têmpu râpitu fiéndu, nu l`a putu duce la deplénire ;-dopó aquéa din porunca, şi cu spesele Préluminatului, si Précinstitului Domnunu Samuil Vulcan , Episcopului Greco-Catholicu a Orâdii Mari prin Prccinstitul’ Domnu Ioan Corneli , a Cathedralei Biserici Greco-Catholice din Oradea Mare Canonicu , a Părţilor Banatice Archi – Diaconu , şi in Districtul` Oradii Mari a Schelelor Naţionale Greco-Catholice interimat Directoru , la socotélà luatu, de nouu inmulţitu, si scrisu;-aquesta de mai nomitul’ Preluminatul’ süu Episcopu, si Mecenas, asiè poftindu lipsa Eparchiei, din Buda unde mai indelongatu au Iucratu, la Orade înapoi chiámatu íiéndu, prin Cinstitul’ Domnu Petru Major, asemene a Eparchiei Fagarashului Preot, si longa Tipografia Cràiescei a Scienţielor Universitâţi aquestei Unguresci, a Cărţilor Románesci Greco-Catholicu Revisor, quare de odatà si Ortografie Romana, séu Latino-Romanéscá, inprcuná cu chéa, cu quare quele asconse a rádicinei covéntelor sedeşchidu ( adeche modu de a conóscere râdîcina covéntelor Romanesci) cu apriatá dovédá despre intemeata sà sciëntià in quele que se ténu de Linba Româna, in fruntea questui Lesicon au pusu; quare anche au reposatu, mai iuante de ar fi cspràvitu quea mai de pre urmă revisie, şi mai virtosu pre sëne luata cercare a rádicinei covéntelor, qua si Se védá a fire asemene altoru covente in Linba Itáliánéscá, Spanioléscà, si Fràncéscà, séu din aqueste luate;-mai pre urmá prin Cinstitul’ Domnu Ioan Theodorovics Parochul’ de aquum llo-mànescu ne unitu din Pesta, şia Sântelor Consistoriumuri din Buda şi Versetz Asesor, şi prin D. Alesandru Theodori, a Iveţeturilor’quelor’fromóse, a Filosofiei şi a Medicinei Doctor, in quele que prin mai sus nomiţii Bărbaţi, quarii cu aquestu lucru depréndéndu se au reposatu, nu furo de ajuusu avuţite, incepéndu delà Litera I. cu queà mai de pre urmá strădanie intocmitu , adausu , şi indreptatu, şi asiè cu mare lucru s’au éspràvitu,-Ti se pone inantea ochilor bénevoiitoriule Cetitoriu! şi prin serguéntia aquestei Tipografii a Cráiescei Universitaţi, indelongatei Tale asteptâri, pre quarea fatumurilea tàntoru Bărbaţi trebueà sî oostenéscà, se face destul. Ques au datu Literaturei Românesci cu aquestu Lesicon, prin Bărbaţii pentru cinstea mai sus nomiti quarii in lucrarea lui au asudat, şi sieşi mai ne murire ş’au agonisitu, Tu singuru lesne vi judeca, şi de comva vi vedé alipsire queva in deplinirea, quareadóra intr` énsul o ai fi poftitu, aduţi aménte, comche aquesti Bărbaţi au intratu intr’o cale greà, pre quarea mai inante némine nù àmblase. Quelor aflate mai lesne voru odauge Următorii. Fii sânitosu. Datu in Buda 30 Augustu 1825“
Aventura apariţiei acestui lexicon am redat-o când am vorbit despre dicţionarul român-latin de la 1801, întocmit de Micu-Klein, în povestirea Dr. Coriolan Suciu.

În lucrarea: „Activitatea tipografiei de la Buda de la începuturi şi până la cenzoratul lui Petru Maior” întocmită de Monica Avram de la Biblioteca Judeţeană Mureş, publicată în anuarul de studii şi cercetări bibliologice „Librăria” an V pe 2006 al Bibliotecii Judeţene Mureş, scrie: “Era, prin urmare, recunoscut faptul că frumuseţea cărţilor depindea în mare măsură de cel care se ocupa de revizia şi corectura materialului. Este, de altfel, o practică frecventă în anii următori; A. Veress ne oferă exemplul lui Eufrosin Poteca, pe a cărui carte apărută în 1818 – Cunoştinţa de Dumnezeu – se aduc mulţumiri editorului Zaharia Carcalechi; alt exemplu este cel al lui Petru Maior, care, în 1820, primeşte 500 de florini pentru corectura Lexiconului, cu precizarea că în anul următor va mai primi 100 de florini.”

19-Lexiconul-de-la-Buda-1825În lucrarea „Lexiconul de la Buda, primul dicţionar modern al limbii române” a Prof. Univ. Dr. Gheorghe CHIVU de la Universitatea Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române, publicată în Analele Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Secțiunea IIIe, Lingvistică, LVIII, p. 45-56, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012 scrie:
„Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc din 1825 este, indiscutabil, primul nostru dicţionar normativ. Am desigur în vedere în primul rând normarea ortografică făcută în spiritul scrisului etimologizant, scris ale cărui principii fuseseră simplificate şi moderate faţă de forma dată, la finele secolului al XVIII-lea, de către Samuil Micu…
Lexiconul de la Buda este de asemenea primul nostru dicţionar explicativ, deoarece în mod constant sensul cuvintelor, ordonate cel mai adesea în filiaţielogică (iarăşi o inovaţie demnă de reţinut) sunt indicate în paginile sale nu doar prin sinonime, ci adesea prinautentice definiţii lexicografice…
Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc este apoi, în măsura în care „cheia” originii latineşti a cuvintelor nu era dată chiar de grafia formelor-titlu, şi primul nostru dicţionar etimologic care a văzut lumina tiparului ca lucrare independentă…
Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc se dovedeşte a fi într-adevăr, cum nota acum mai mult de un secol Lazăr Şăineanu, primul nostru dicţionar modern.”

1826

1. În lucrarea lui Onisifor Ghibu „Din istoria literaturii didactice româneşti. Ediţie îngrijită de Octav Păun”. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, la pagina 87 scrie:

„…apare la Sibiu, însă pentru trebuinţa şcolilor unite, o carte în patru limbi, pe care o putem socoti drept bucoavnă, şi care era intitulată: Orthoepia latina, latino-valachica, Hungarica, Germanica, et serbo-valachica. Justa gustum hodiernae Paedagogiae in novum ordinesn. composita a Maniu Montan Nicolao, absoluto theologo viennensi ei in Primaria regia normali Schola Balasfalvensi primae Classis Magister. Cibinii. Typis Martini de Hochmeister, Caes. reg. priv. T’ypograph. et Bibliop. 1826 (118 pag.).
Pe versa clauza de aprobare: „Potest imprimi, Claudiopoli, die 10 Octobris 1825. Ioannes Szabo, Revisor”.
Partea primă a cărţii e bucoavnă latinească cu exerciţii de slovenire, apoi cu Oratio dominica, Salutatio angelica, Symbolum SS. Apostolorum, Decem Praecepta Dei, Quinque praecepta Ecclesiae, Septem Sacramenta şi Modus ministrandi et Respondendi Sacerdoti. Apoi exerciţii de scris cu piese: Gallina et pulli (cu „Doctrina”), Vulpes et larva şi Cicada et formica.
Partea a II-a: Bucoavnă românească cu litere: Tatăl nostru etc. ca la partea latinească, afară de slujbă, dar în schimb cu rugăciunea de dimineaţă şi de seară. La partea de scris: Găina şi puii (cu învăţătură), Vulpea şi larva, Greieruşul şi furnica.
Partea A treia e ungurească şi e la fel întocmită ca şi cea românească. Partea de scris dă însă piesele: Egeszsegtelen a mi sok. A Ielsosegnek hasznărol. A păsztor ember (din Bucoavna de la Sibiu 1783, respectiv din ediţia anterioară germano-maghiară a ei !).
Partea a patra e nemţească: După cele 7 sacramente: Das fromme Kind şi Gebet eines Weisen. Partea scrisă: Allzuviel ist ungesund. Vom Nu tzen der Obrigkeit. Der Hirt (din acelaşi izvor).
Partea a cincea e românească, cu chirilice: „Orthographia serbo-valachica”. Aceleaşi exerciţii la început, cu deosebirea că rugăciunile au o parte introductivă cu „Mărire ţie”! apoi, în loc de rugăciunea de dimineaţă şi de seară, o istorioară morală: Pruncul iubitor de ştiinţă (de fapt „Pruncul de lucruri cercătoriu” din Alfavitul de la Blaj, 1783).
Interesantă e partea care ar trebui să cuprindă scrisul („Manuscriptum serbo-valachicum”). Aici se dau numai slovele mici şi mari, dar nu după azbuchi, ci după uşurinţa la scris, ca şi în cele trei capitole precedente. Încolo sînt: o povestire despre şcoală, care pare originală (fără titlu) şi o a doua cu titlul: „Un păcurariu”, care se găseşte şi în capitolul nemţesc şi în cel unguresc. în încheiere un „Vocabularium Latinum, Valachicum, Hungaricum et Germanicum” (pp. 99-118).

Această carte s-a întrebuinţat, desigur, în şcolile Blajului ca bucoavnă. Ea a înlocuit în aceste şcoli bucoavna quadrilingvă a lui G. Şincai. În şcolile de la sate se întrebuinţa şi mai departe bucoavna religioasă de la 1823, care era şi în forma ei exterioară aproape la fel cu cea de la 1699.”

20-Grammatica-Daco-Romana-sive-Valachica-1826-Alexi2. Apare lucrarea episcopului greco-catolic Ioan Alexi, având titlul: „Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta, ac in huc ordinem redacta, opere ei studio Joannis Alexi, clerici almae dioeceseos G. R. C. Magnus Varadiniensis in Caesareo regio convictu Viennensi alumni theologi absoluti. Viennae apud bibliopolam Josephum Geistinger 1826”, XX+348 pagini.
Pe paginile 222-269 se află „Vocabulariu romanescu, si latinescu. Vocabularium daco-romanum, et latinum”.

În volumul „Simpozion. Comunicările celui de-al VII-lea simpozion al cercetătorilor români din Ungaria (Giula, 22-23 noiembrie 1997)”, este publicată lucrarea lui Constantin Mălinaş „Contribuţii la circulaţia cărţii româneşti vechi la Pesta: „Gramatica” de la 1826 a lui Ioan Alexi”, în care scrie:
„Aceasta nu este doar o simplă gramatică, ci este mai mult, o antologie gramatico-literară, deoarece după încheierea părţii de analiză lingvistică, urmează capitole cu material literar, cum nu a mai fost pănă atunci în nici o gramatică românească şi care face din cartea lui Ioan Alexi cel mai avansat punct al ştiinţelor filologice din rama Şcolii ardelene. Putem spune că suntem în faţa unui manual de gramatică şi texte literare sapienţiale, în genul acelor “legendare” sau “antologii”, care vor fi frecvente în veacul trecut şi al căror şir începe cu Ioan Alexi, care astfel încheie o epocă, dar o şi deschide pe următoarea printr-o carte de legătură şi comunicare între programul filologic vechi şi nou al românilor.”

În lucrarea „Silvestru Augustin Prunduş – Clemente Plaianu. Catolicism şi Ortodoxie Românească. Scurt Istoric al Bisericii Române Unite. Casa de Editură Viaţa Creştină.”, Cluj-Napoca, 1994, în „Capitolul XIV. Episcopia de Gherla şi de Cluj-Gherla” scrie:
„Intelectual şi om de cultură, cunoscător a mai multe limbi străine, clasice şi moderne, episcopul Ioan Alexi a avut şi preocupări filologice. Încă de pe când era student teolog la Universitatea din Viena a scris o gramatică românească în limba latină: Gramatica Daco-Romana sive Valachica, latinitate donata, aucta ac in huc ordinem redacta, opere ei studio Ioannis Alexi, clerici almae dioeceseos G. R. C. Magnus Varadiniensis in caesareo regio convictu Viennensi alumni theologi absoluti. Vienne apud bibliopolam Iosephum Geistinger 1826. Gramatica lui Alexi a întrunit deosebite aprecieri din partea străinilor, pe care autorul i-a convins nu numai de romanitatea limbii române, ci şi de faptul că limba română este

1827

21-Abetedar-greco-romanu-i-bulgaro-in-trei-limbi-18271. Apare lucrarea: „Abeţedar greco-romanu i bulgaro în trei limbi, cu frumoase dialoguri, rugăciuni, legi moraliceşti, idei fiziceşti, gheograficeşti, şi istoriceşti. Acum întâiu tipărită pentru folosul copiilor. Cu cheltuiala dumnealui Vasilie Manole, epistatul Tipografiei. În Bucureşti la cişmea. 1827.” Lucrarea are format 18 X 11 cm şi conţine 112 pagini.

Lucrarea este de fapt o compilaţie a abecedarului din 1825 întocmit de Gr. Pleşoianu, aşa cum am arătat anterior, autorul completând lucrarea cu partea bulgărească. Pleşoianu chiar l-a ameninţat pe Vasilie Manole cu un process pentru furtul intelectual comis. Ediţia din 1834 a Abecedarului său, a fost socotită de Pleşoianu drept a treia ediţie.

22-Gramatica-russasca-si-rumaniasca1827-Margela-vol-1-si-22. În 1827 apare lucrarea: „Gramatică rusasscă şi rumânească închipuită de Ştefan Margela, şi tipărită De Dipartamentul opşceşcei învăţări. Tom întîi”. Lucrarea a fost tipărită la Sankt Petersburg, în tipografia Departamentului Învăţăturii Obstesti, format în 8, în doua volume: volumul I cu VII+223 pagini, volumul II cu 319 + III pagini + 1 tabel. Conform lui Ov. Densuşianu lucrarea a fost tipărită în 3 volume. Volumul al treilea cuprinde sintaxa şi are 160 pagini şi două tabele.
Lucrarea conţine un glosar sub titlul „Adunare de cuvinte”, asemănător gramaticii de la 1819, intrările fiind în limba rusă, iar corespondentul în limba română.

În lucrarea „Ştefan Ciobanu. Membru al Academiei Române. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Editura „Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău”. 1923”, la paginile 98 şi următoarea scrie:
„Este foarte interesantă „precuvântarea” lui Şt. Mangellă, pe care o reproducem în traducere din ruseşte:
…Dorind a justifica prin fapte după puterile mele atenţia binevoitoare a Exceleţii sale către mine, mi-am luat sarcina grea să compun regulele gramaticale a unei limbi necultivate, fără cărţi didactice şi care are nevoie de termeni tehnici. Făcând acest lucru principal, ca să înlesnesc învăţarea limbei ruseşti pentru Români şi româneşti pentru Ruşi, am adăogat şi o adunare de cuvinte ruseşti şi româneşti care sunt întrebuinţate în viaţa zilnică şi convorbiri în ambele limbi despre cele mai necesare lucruri.” Ştefan Ciobanu remarca: „Textul rusesc pe alocurea este acelaşi, ca şi în gramatica de la 1819; dialogurile lui Şt. Margellă, ca şi „glosarul” sunt însă cu mult mai complecte conţin mai multe cuvinte…

Primul volum al acestei lucrări cuprinde (pp. 9-68) „adunarea de cuvinte”…”
Se remarcă faptul ca lucrarea este numită în titlu gramatică rusească şi românească, nu moldovenească.
Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub Nr. 1318, pagina 582.

În lucrarea „Paul Mihail. Zamfira Mihail. Acte în Limba Română Tipărite în Basarabia. I. (1812-1830). Precedate de bibliografia tipăriturilor româneşti din Basarabia (= BTRB). 1812-1830. Editura Academiei Române. Bucureşti 1993”, pagina 18, la Nr. 135 se află descrisă lucrarea: „Ştefan Margela, Gramatică russască şi rumânească. Sanct Peterburg, 3 vol”. Se afirmă că lucrarea se află la Depozitul Bibliotecii Academiei şi este consemnată în B.V.R. sub nr. 1318 şi 1483 (vol. II).

În „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, sub Nr. 1483, pagina 689, se află consemnată lucrarea Gramatică ruso-română, (Chişinău 1830-1840). Ruseşte şi româneşte. 2 vol.
Autorul scrie: „N-am văzut exemplare. Până acum se cunoaşte doar volumul al doilea, cu acest titlu: Tomul al doile. / Gramatică rusească. / De drept scriere. In 8, 159 + 6 + VI pag. Paginile cu soţ au textul rusesc, cele fără soţ au textul românesc cu caractere cirilice. Partea I-a trebue ca a conţinut 107 paragrafe, pentrucă vol. 2 începe cu paragraful 108. Asupra locului şi anului de tipărire, arătate, de sigur, în titlul primului volum, păstrăm toată rezerva.”

În lucrarea „Filologi basarabeni din secolul al XIX-lea”, întocmită de Lidia Colesnic-Codreanca de la Institutul de Filologie din Chişinău, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Philologia”, LIII, Nr. 5-6 (257/258), Septembrie-Decembrie 2011, paginile 128-133, scrie:
„Ştefan Margela (1783-1850) de origine grec, iar de profesie avocat, poseda la perfecţie greaca, franceza, germana, româna şi rusa. S-a născut în Principatul Moldovei, într-o familie boierească devotată Rusiei. Bunicul său a fost căpitan voluntar în armata lui Rumeanţev, iar tatăl său a fost şef de regiment al armatei neregulate a batalionului albanez de sub comanda contelui Orlov. Ştefan Margela şi-a făcut studiile la Iaşi, apoi în Olanda. În 1811, în timpul războiului ruso-turc (1806-1812), el intră în slujba consilierului Krasnomilaşevici, preşedintele divanului Principatelor Moldovei şi Valahiei. Iar în 1816 este acceptat în postul de nomofilax (consultant juridic), fără remunerare, conform cererii sale în comitetul provizoriu al Basarabiei, care se ocupa cu sistematizarea normelor juridice ale noii provincii ruseşti. Din 1817 se stabileşte la St. Petersburg activând în cadrul Ministerului afacerilor externe. În 1819 ocupă funcţia de traducător în Departamentul Asiatic. În 1820 este angajat, la solicitarea sa şi cu recomandarea Mitropolitului Gavriil Bănulecu-Bodoni, în cadrul Departamentului Ministerului instrucţiunii publice, unde are toate posibilităţile pentru a-şi manifesta calităţile sale de savant şi filolog. Elaborează un şir de materiale didactice în limba română pentru şcolile elementare lancasteriene din Basarabia.
Ştefan Margela editează la St. Petersburg, în 1827, o gramatică bilingvă Grammatică Russască şi Rumânească, închipuită de Ştefan Margella, utilizând vechiul alfabet chirilic în ambele variante ale cărţii, cu anumite particularităţi fonetice în varianta românească…
Gramatica de la 1827 era un elementar manual de limbă rusă tradus în română. Adesea noţiunile gramaticale inexistente în română erau calchiate de autor după modelul rusesc. De aceea lucrarea abundă în calcuri terminologice, care nu s-au păstrat în limba actuală…
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că, încă la 1827 Ştefan Margela avea conştiinţa denumirii corecte a limbii majoritare vorbite în Basarabia şi a poporului său al cărui exponent era…”

În lucrarea „Intuiţia lingvistică la originea războiului glotonimic”, întocmită de Lidia Colesnic-Codreanca de la Institutul de Filologie din Chişinău, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Philologia”, LV, Nr. 3-4 (267-268), Mai-August 2013, paginile 105-115, scrie:
„Una dintre cele mai importante moşteniri lingvistice, cea a justificării glotonimului limba română, ne-a lăsat-o filologul poliglot Ştefan Margela (1783-1850), de la a cărui naştere anul acesta se împlinesc 230 de ani…
Din sursele de arhivă consultate la tema „Limba română în Basarabia secolului al XIX-lea”, tangenţial, am atestat nişte informaţii preţioase despre Ştefan Margela din perioada aflării sale în Basarabia, informaţii ce denotă că el era unicul funcţionar basarabean de la Chişinău cunoscător de limbi şi unicul traducător la acea vreme din română în rusă şi viceversa…
În 1827, la St. Petersburg, Ştefan Margela editează Rossiisko-Rumânskaia Grammatica/ Grammatică Russască şi Rumânească/, care, de fapt, era un elementar manual de limbă rusă tradus în română. Acest manual a fost utilizat la predarea limbii române în învăţământul din Basarabia o perioadă destul de îndelungată, până la apariţia Gramaticii lui Iacob Ghinculov (1840).
Atunci, la 1827, intenţia autorului fusese ca manualul său să contribuie „la studierea limbii Ruse de către cei 8 mii de Români, care locuiesc în Basarabia, aflată de mai bine de 20 de ani în supunerea Rusiei, şi care nu au nici un fel de manuale pentru a o studia.
În afară de aceasta, ea poate aduce folos şi câtorva milioane de Români, care locuiesc dincolo de Prut şi Dunăre; de asemenea şi Ruşilor, care doresc să înveţe limba Română”. Această intenţie s-a realizat. Peste un secol şi jumătate cercetătorii au constatat că Gramatica bilingvă a lui Ştefan Margela a fost utilizată în predare atât în Basarabia, cât şi în Ţările Române şi că „a situat învăţământul din Basarabia la acelaşi nivel cu cel din Ţările Române”.
În ce ne priveşte, de pe poziţia mereu actuală a războiului glotonimic vizând denumirea corectă a limbii majorităţii vorbitoare din arealul nostru lingvistic, considerăm că prin intermediul acestei Gramatici Ştefan Margela, încă la începutul secolului al XIX-lea, a justificat şi a promovat glotonimul limba română şi etnonimul român cu referire la populaţia vorbitoare de limbă română din spaţiul dintre Prut şi Nistru, ba mai mult chiar, a destituit din uzul lingvistic şcolar sintagma limba moldovenească introdusă în mod artificial la numai 7 ani de la anexarea Basarabiei (în 1819) prin Scurtă Russască Grammatică tălmăcită în limba Moldovenească pentru ucenicii Seminariei Chişinăului şi a altor şcoale din Basarabia, Chişinău, 1819.”
La pagina 111 este redată în fotocopie Foaia de titlu a Grammaticii bilingve a lui Ştefan Margela, editată la St. Petersburg în 1827.
La paginile 114 şi 115 sunt redate în fotocopie pagini din glosarul „Adunare de cuvinte” al Grammaticii bilingve de la 1827.

3. Într-o „Recenzie” publicată în Dacoromania, anul II 1921-1922, pag. 839, N. Georgescu-Tisu scrie:
Dimitrie Dan, consilier consistorial: Un autor român bucovinean din anul 1826 / 7. Extras din revista „Credinţa”. Cernăuţi. 1922. Editura „Glasul Bucovinei„. Broşură in 8, pp 30.
O strângere şi cercetare minuţioasă a tot ce se poate şti despre lexicograful bucovinean Vasile Cantemir. Dl. Dan nu este însă destul de bine informat, când scrie că Vasile Cantemir e pomenit numai de Dl. Iorga, (care, de altfel, dă numele tatălui aceluia, Ioan de Cantemir). Dl. Sextil Puşcariu, în „Istoria literaturei române”, Epoca veche, vol. I, pag.172 (Sibiiu 1921), aminteşte de dicţionarul lui Cantemir, de locul în care se află (Biblioteca Facultăţii Teologice din Cernăuţi) şi adaogă faptul că e scris la începutul veacului al XIX-lea.

Dicţionarul lui Cantemir e în manuscris, format quart Nr.I, 5111, I, 3667, şi cuprinde 11 tomuri. Poartă titlul: „Deutsch-Moldauisch-Französisches Wörterbuch, bearbeitet von Basilius Kantemir K. K. Agentiekandzler zu Iassy, 1827“. E compus după alfabetul din limba germană. Început în februarie, 1826, în Cernăuţi, e sfârşit la 10 Decemvrie 1827. După moartea autorului, a fost vândut de fiul acestuia, Toma de Cantemir, consistoriului episcopesc din Cernăuţi, pe preţul de 100 galbeni. Din grija de a se tipări acest dicşionar, s`a înjghebat la Cernăuţi, în 1846, o societate literală şi culturală.
Ştirile aduse de Dl. Dan în toate aceste chestiuni se pot cu uşurinţă verifica prin însăşi documentele, care i-au servit Domniei-Sale şi pe care a avut nemeritul gând a le tipări la sfârşitul broşurii.”

23-Loghin---Istoria-literaturii-romane-din-BucovinaÎn lucrarea „Constantin Loghin. Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918. (în legătură cu evoluţia culturală şi politică). Editura Alexandru Cel Bun. Cernăuţi. 1996”, la pagina 46 şi următoarele scrie:
Ştim că preocuparea de căpetenie a reprezentanţilor Şcoalei Ardelene era publicarea de gramatici şi dicţionare, pentru a putea dovedi latinitatea limbii noastre. Un astfel de dicţionar l-a scris în Bucovina V. Cantemir…
Din fevruarie 1826 până în decembrie 1827, deci în aproape doi ani, termină dicţionarul său cu titlul: Deutsch-Moldauisch-Französisches Wörterbuch, bearbeitet von Basilius Kantemir k. k. Agentiekandzler zu Iassy, 1827…
Acest dicţionar, care apare aproape concomitent cu cel de la Buda, probabil fără ca acesta să fi fost cunoscut autorului, este unul din
cele dintâi dicţionare ale limbii româneşti şi a rămas în manuscris…
Interesant este că acest dicţionar a dat prilej la înfiinţarea primei societăţi literare în Bucovina…

Pentru a se putea tipări acest dicţionar „foarte necesar”, care ar fi putut contribui foarte mult „la rădicarea mult decăzutei limbi moldoveneşti” şi, îndecomun, spre prosperitatea culturii naţionale abia răsărite şi care a fost aprobat de Comisiunea de cenzură a cărţilor religioase şi naţionale, se lansează în 18/30 iulie 1846 un apel cu o listă de subscripţie „cătră toţi prietenii literaturii şi culturii cu caracter nobil, mai ales dintre clericii înalţi şi culţi cari ţin la luminarea naţiilor”…

Cei ce răspund la acest apel – 29 la număr – sânt toţi preoţi sau funcţionari administrativi ai bisericii. La 13/15 noemvrie 1846 ei constituesc provizor, „spre rădicarea aici în ţară mult decăzutei limbi naţionale, din
clericii cei mai înalţi din Bucovina şi din alţi amici ai literaturii, o societate care să rămâie”…

Cu redactarea acestui dicţionar a fost însărcinată o comisiune de profesori de la seminarul teologic. Lucrul a început, dar n-a dus la nici un rezultat. Se pare că s-au iscat neînţelegeri între membrii comisiunii, mai ales de când rectorul seminarial, Teofil Bendela, a fost ales preşedinte al societăţii. Acest nou preşedinte pare a fi primit instrucţiuni secrete de la autorităţile mai înalte, de a adormi în linişte, începutul acesta atât de promiţător.
După 1850 nu mai auzim nimic despre această societate şi nici nu ştim când s-a desfiinţat, nici ce s-a întâmplat cu averea ei.”

1828

24-Grammatica-romaneasca-1828-Eliad1. În cuvântul introductiv: „Către Dumnealui marele Vornic Gheorghie Golescu şi către Dumnealor Domni Profesori ai şcoalelor naţionale din Bucureşti”, din lucrarea „Gramatică românească de D. I. Eliad dată la tipar cu cheltuiala D. Coconului Scarlat Roset 1828”, se menţionează: „…ostenelile cele nepregetătoare ale Dumnealui Marelui Vornic Gheorghie Golescu va mai desăvârşi şi lumina limba şi mai bine în grămatica şi dixionerul său prin cercetarea cu de amăruntul ce face părţilor cuvântului…“.
Este vorba despre „Condica limbii rumâneşti”, un dicţionar explicativ, etimologic şi enciclopedic, alcătuit de Gheorghe (Iordache) Golescu. Deşi rămasă în manuscris, se pare că lucrarea a fost cunoscută elitelor intelectuale ale vremii.

Manuscrisele aparţin Bibliotecii Academiei Române, sunt consemnate în lucrarea „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R., 1-1600. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1978”, la pag. 185-186 şi le enumăr mai jos:
Nr. 844, având 377 file, format 36 X 23 cm Pe fila 2 este scris: „Condica limbii rumâneşti, alcătuită de dumnealui Iordache Golescu, vel dvornic al Prinţipatului Valahiei, în zilele preaînălţatului nostru domn Alexandru Dimitrie Ghica voevod”, volumul I.
Nr. 845, având 277 file, format 36 X 23 cm, volumul II.
Nr. 846, având 358 file, format 36 X 23 cm, volumul III.
Nr. 847, având 239 file, format 36 X 23 cm, volumul IV.
Nr. 848, având 366 file, format 36 X 23 cm, volumul V.
Nr. 849, având 322 file, format 36 X 23 cm, volumul VI.
Nr. 850, având 418 file, format 36 X 23 cm, volumul VII.
În lucrare, manuscrisele sunt datate începutul secolului XIX.

În volumul „Iordache Golescu Scrieri alese. Ediţie şi comentarii de Mihai Moraru. Tabel bibliografic şi repere critice de Coman Lupu”, apărut la Editura Cartea Românească în 1990, se precizează:
„1834-43 Transcrie pentru tipar Condica limbii rumâneşti, un important dicţionar rămas încă nepublicat.”
Probabil că manuscrisele descrise mai sus reprezintă acestă transcriere pentru tipar, deşi Coman Lupu spune că din consultarea manuscriselor nu a avut impresia că ar fi o transcriere.
În acelaşi volum, Coman Lupu spune: „Cercetarea noastră porneşte de la convingerea că examinarea atentă a dicţionarului-manuscris poate oferi, printre altele, noi surse de evaluare a structurii etimologice a lexicului neologic al limbii romăne din această perioadă.
Condica limbii rumâneşti, considerată de M. Seche „cel dintâi dicţionar explicativ complet al limbii române”, cuprinde “cuvinte ale limbii comune, cuvinte arhaice, regionale şi neologice.”

În lucrarea lui Coman Lupu „Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a limbii române moderne (1780-1860) ”, apărută la editura Logos, în Bucureşti, 1999, la pagina 104 şi următoarea, scrie:
„Dicţionarul este „gata, în româneşte“ (N. Bănescu), în jur de 1830, când Golescu urma să-l traducă în greceşte (ceea ce şi face, dar numai parţial) şi să termine dicţionarul grec-român. Lucrarea este dedicată lui Alexandru-Vodă Ghica şi are un motto care explică titlul: „ce nu ţii minte pe dinafară aleargă la Condică şi îndată le poţi afla“. Golescu a optat pentru termenul condică, gândindu-se la „asemănarea“ cu „condicile ce coprind câte sunt de trebuinţă, spre aducere aminte“.
În Către iubitorii de învăţătură, prefaţa la dicţionarul de care ne ocupăm, Iordache Golescu mărturiseşte că a avut iniţiativa de a-şi traduce Condica în neogreacă „spre înlesnirea celor ce nu se vor lenevi a tălmăci cărţile elineşti pe limba noastră.
Iar cine va avea pe deplină ştiinţă de celelalte limbi, cum de cea lătinească, italinească, franţozească şi c.l.l., acela lesne va putea într-aduce această Condică şi într-acele limbi spre înlesnirea celor iubitori de streine limbi“.
Repartizat în şapte volume in-folio şi acoperind un spaţiu de circa 5000 de pagini, materialul lexical înregistrat de Iordache Golescu în Condica sa rezervă surpriza de a descoperi o abundenţă şi o varietate de fapte nebănuite pentru posibilităţile limbii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea.“

În lucrarea „Academia Română. Discursuri de recepţiune. LII. Despre activitatea literară a unor membri ai familiei Golescu în cursul secolului al XIX-lea. Discurs scris dar nerostit de Gheorghe Bengescu, ales membru al Academiei Române la 4 Iunie 1921, decedat 23 August 1922. Cu răspuns de N. Iorga. Cultura Naţională, Bucureşti, 1923”,
„Printre operile lui rămase netipărite, două mai cu seamă se impun atenţiunii şi, dacă nu gasiţi vorba prea lăudătoare, admiraţiei noastre : Dicţionarul român, pe care autorul l’a intitulat: Condica limbii româneşti, cuprinzând 7 volume in-folio şi Colecţiunea de Pilde şi povăţuiri adunate într’un manuscris de 854 pagini – două lucrări considerabile, atestând ştiinta şi silinţele aduse de autor întru alcătuirea lor.
Amândouă se află depuse în Biblioteca Academiei Române sub paza luminată a eruditului nostru coleg şi prieten d-1 I. Bianu. Le cunoaşteţi şi n’am nevoie de a insista asupra valorii lor.
Cu tot interesul, ce prezintă pentru cunoaşterea mai de aproape a poporului şi a limbii noastre, Colectiunea de , totuş m’aş simţi dispus să dau preferinţă .
Un Dicţionar prelucrat între anii 1820-1830! Ce tezaur nepreţuit! Un Dicţionar curat romînesc, fără cuvinte latinizate, italienizate, franţuzite! Un Dicţionar care ne învaţă cum vorbeau strămoşii noştri, cum scriau vechii noştri cronicari, cum grăieşte încă şi astăzi ţăranul român, care a ştiut să păstreze neatinsă limba moştenită de la străbunii săi!
În Precuvântarea Dicţionarulu Golescu adresându-se arată că, după ce a întocmit mai întâiu Gramatica sa, a săvârşit o după asemanarea condicilor ce cuprind câte sunt de trebuinţă spre aducerea aminte, tălmăcindu-1 totdeodata în limba grecească, spre înlesnirea celor ce nu se vor lenevi a talmaci cărţile elinesti pe limba noastră…>
Acest Dictionar greco-român, ce se află şi el in Biblioteca Academiei, e o replică a Dicţionarului român cu echivalentelegrecesti cuprinzand 9 volume cari adaugandu-se celor 7 volume ale si manuscrisului Pildelor, fac în total şaptesprezece volume in-folio reprezentând o vieaţă intreagă de muncă rodnică şi de activitate neobosită.
Tot in Dictionarului român, cetim aceste rânduri pline de o iubire înfocată pentru ştiinţă şi pentru ţară:
<Şi fiindcă, pană acum, cu atât am putut sluji neamului nostru, primiţi, vă rog, iubitorilor de învăţături, acest dar dela mine, ca darul văduvei către Domnul şi, cercetându-1, îndreptaţi-1 şi adăugaţi şi dela osârdia voastră ceeace veţi găsi de lipsă, ca să dobândiţi nume nepieritoare de jertfă ce veţi aduce la un neam, ce pierdut era şi s'a aflat, mort şi a înviat, întunecat şi s'a luminat. Cine putea socoti că într'o aşa scurtă vreme să se umple toată ţara de şcoale, de profesori şi de ştiinţe! < Unde mai înainte deabia se păstra numirea şcoală, iar cuvantul profesor nici că se mai întelegea! > “

2. În volumul „Argumente de istorie literară. Iaşi. Editura Junimea 1978”, la pag. 31, Dan Mănucă publică lucrarea: „Comisul Ionică Tăutu. O gramatică manuscrisă inedită.”, în care scrie:
„La sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea limba franceză începe să fie tot mai cunoscută în ţările române. Academiile greceşti, în care studiau mulţi din fiii boierilor, erau focare importante de răspândire a ei. Totuşi, prima gramatică a limbii franceze redactată în româneşte apare abia în 1829, la Sibiu, purtând modestul titlu de Abeţedar franţezo-românesc. Autorul ei este Grigore Pleşoianu.
Unele preocupări au existat în această direcţie şi mai înainte, după cum mărturiseşte Ghermano Vida în prefaţa la a sa Gramatică practică româno-franţozască (Buda, 1833), însă, din păcate, nu e amintit nici un nume. Cea dintîi încercare cunoscută pare a fi Gramatica limbii franţozăşti a comisului Ionică Tăutu (Arhivele Statului Iaşi, fond Documente, pachet 126, doc. 219, 354-366), rămasă, până acum, nesemnalată. Probabil că autorul urmărea o lucrare de mică întindere, dar densă. Cele 43 de foi, multe din ele nescrise, cuprind fonetica şi o parte din morfologie(numai substantivul). Ionica Tăutu a început să lucreze la 4 mai 1828, după cum atestă data de pe foaia de titlu…
Documentele 364, 365 şi 366 conţin o schiţă de vocabular, mai precis o exemplificare detaliată a diferitelor categorii de substantive, al căror tablou, lucrat cu multă migală, se găseşte în manuscrisele 219 şi 363. Uneori, cuvintelor franceze li se dă drept echivalent un termen care defineşte o realitate autohtonă: greffe=condicărie, office=mezelicărie (loc de gătit măzălicuri). Alte cuvinte nici nu au traducerea românească: supremaţie, parodie, barreau. Altora li se precizează sensul cu ajutorul limbii greceşti…”

1829

13-biblioteca-romaneasca-Buda-18291. Apare lucrarea “Noauă cuvinte Ruseşti şi Românesti. Cu adăugirea cuvintelor şi a dialogurilor ce se întrebuinţează mai adesea ori în limba Russească şi Românească. În Bucureşti. În tipografia dela Cişmea”, 1829, format in 12, 62 pagini + o foaie cu numerele. Lucrarea conţine un vocabular rus-roman în paginile 3-43 şi în continuare dialoguri bilingve.
Lucrarea este consemnată în „Bibliografia Românească Veche de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Dan Simionescu. Tomul III. 1809-1830. Ediţiunea Academiei Române. Bucureşti. Atelierele Socec & Co., Soc. Anonimă. 1912-1936”, la pagina 628, sub Nr. 1419.
În colecţia de manuscrise a Academiei Române, la Nr. 4007, se află un carneţel care conţine 14 file, format 21 X 17 cm, în care este copiată parţial lucrarea de mai sus.

2. Apare lucrarea „Abecedar Francezo-Românesc pentru tineri începători. Acum întâiu cules într`acestaşi chip` cu rumâneşte întocmit, de Gr. Pleşoianul, profesorul de Î. Î. al şcoalelor Naţionale din Craiov`a. A doua ediţie. Se vinde la libreria lui George Petrovici din Bucureşti lângă Bărăţie. 1829.”, format in 16, 56 pagini.
Lucrarea conţine un vocabular francez-roman în paginile 9-28.
Deşi în titlu scrie că este a doua ediţie, nu este cunoscută o ediţie anterioară acesteia.
A apărut şi o nouă ediţie: „Abecedar Francezo-Românesc pentru tineri începători. Acum întâiu cules într`acestaşi chip` cu rumâneşte întocmit, de Gr. Pleşoianul, Ed. III. Se vinde la libreria lui George Petrovici din Bucureşti lângă Bărăţie. 1833.”, format in 16, 56 pagini.

3. În lucrarea: „Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, de la origini până la 1880, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1966”, Mircea Seche, făcând referire la dicţionare bilingve ruso-române, într-o notă de subsol de la pagina 62 scrie:
„Colega Zamfira Mihai ne informează despre existenţa unui dicţionar de acelaşi gen, redactat, la 1829, de savantul rus I. Hînkulov şi păstrat, sub formă manuscrisă, la Biblioteca publică de stat din Leningrad.”

În lucrarea „G. Mihăilă. Cultură şi literatură română veche în context european. Studii şi texte. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. 1979”, la pagina 76 aminteşte despre o listă de cuvinte cuprinsă la paginile 174-200 în lucrarea lui Iacov Hînkulov: „Colecţie de lucrări şi traduceri, în proză şi în versuri, pentru exerciţii în limba vlaho-moldovenească…”, apărută în 1840 la St. Petersburg.
Este vorba, evident, de Iacob Hâncu (Hânculov, Ghiculov), primul românolog din Rusia.

În lucrarea: „Academia de Ştiinţe a Moldovei. Institutul de Studii Enciclopedice. Ion Jarcuţchi. Comisia Gubernială Ştiinţifică din Basarabia. (sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX). Chişinău 2011”, referindu-se la Iacob Hâncu, la pagina 124 scrie:
„În 1830 se angajează ca translator la Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei, exercitând această funcţie până în 1865. În paralel a activat în calitate de pedagog, deţinând funcţia de şef al Catedrei de limbă valaho-moldovenească a Universităţii din Sankt Petersburg (1839–1859), profesor din 1855. Autor al mai multor opere ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice: Молдавско–российский словарь, в 2-х томах (1829, elaborat la Chişinău, manuscrisul lucrării era depozitat la Biblioteca Imperială Publică din Sankt Petersburg); Начертание правил валахо–молдавской грамматики (1840); Собрание сочинений и переводов, в прозе и стихах, для упражнения в валахо-молдавском языке, с присовокуплением словаря и собрания славянских первообразных слов, употребляемых в языке валахо-молдавском (1840); Выводы из валахо-молдавской грамматики (1847); Карманная книжка для русских воинов в походах по княжествам Валахии и Молдавии, в 2-х частях (1854).”

În lucrarea „Filologi basarabeni din secolul al XIX-lea”, întocmită de Lidia Colesnic-Codreanca de la Institutul de Filologie din Chişinău, publicată în revista Academiei de Ştiinţe a Moldovei „Philologia”, LIII, Nr. 5-6 (257/258), Septembrie-Decembrie 2011, paginile 128-133, scrie:
„Iacob Ghinculov (1800-1870) se trăgea din tagma duhovnicească, având studii teologice: a absolvit Seminarul teologic din Ecaterinoslav şi Seminarul teologic din Chişinău. Până la vârsta de 30 de ani s-a aflat în Basarabia. Student fiind, din 1819, prin „rezoluţia mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, este numit profesor de limba moldovenească la Seminarul din Chişinău”, continuând să predea această disciplină, ca şi până atunci, în clasele inferioare ale Pensionului Nobilimii de pe lângă Seminarul teologic. La 7 februarie 1824, după înalta confirmare a titlului său de „magistru al învăţământului lancasterian”, instruit fiind la St. Petersburg în perioada 1820-1821, este numit director şi învăţător al primei şcoli Lancasteriene deschisă în Basarabia. Paralel cu această funcţie, la cererea autorităţilor bisericeşti, la 31 martie 1826 este numit şi profesor de limba franceză la Seminar. La 8 august 1829, la cererea sa, Iacob Ghinculov este exclus din tagma duhovnicească.
În procesul predării limbii române Ghinculov adună şi experimentează materiale pentru viitoarea sa gramatică a limbii române şi pentru dicţionarul moldo-rus…
Ghinculov, de asemenea, face o încercare de a explica substratul lexical al limbii române. Indică deosebirile fonetice între cele două dialecte principale ale limbii române: dialectul moldovenesc şi dialectul valah. Explică şi argumentează sintagma „limba valahomoldovenească”, accentuând următoarele: „Aceasta este limba Română şi denumirea de Român nu este întâmplătoare. Până la întemeierea Voievodatului Moldovenesc locuitorii ambelor Principate erau cunoscuţi cu numele de Români (…). Aşadar, limba Română poate servi drept numitor comun al dialectelor valah şi moldovenesc”…

Iacob Ghinculov a mai elaborat o lucrare de proporţii, un dicţionar moldo-rus, cu un volum de aproximativ 20 de mii de cuvinte, la care a trudit în perioada aflării sale în Basarabia, pe care se presupune că l-ar fi încheiat în 1829. Dicţionarul Moldavsko-Rossiiskii Slovari se păstrează în variantă de manuscris la Biblioteca Naţională a Rusiei (NRB) din St. Petersburg, în secţia de manuscrise. O copie a acestuia, în variantă de microfilm, se găseşte în Secţia Carte Rară a Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.”

4. În lucrarea: „Istoria limbei şi literaturei române de Ar. Densuşianu. Profesoru la Universitate. Ediţiunea a doua. Iaşi. Tipo-litografia H. Goldner Str. Primăriei Nr. 17. 1894”, în subsolul paginii 256, este menţionat:
„În cele următore înşirămu dicţionarele ce ne sîntu cunoscute:…8) Dicţionariu românu–germanu de Gabriel Lemeny (+1729) v. Nilles Symbylae II, 511;…”

În revista „Transilvani`a. Foi`a Associatiunei transilvane pentru literatur`a romana si cultur`a poporului romanu”, Nr. 13-14, Sibiiu, 1-15 Iuliu 1885, Anulu XVI, apărută sub redacţia lui G. Bariţiu, la Tipografia Arhidiecesană, scrie:
„Colecţiunea de documente istorice a professorului dr. Nicolae Nilles. Academi`a romana din Bucuresci informata de aprope prin dn. dr. Michailu Obedenariu despre calitatile colectiunei lui dr. Nilles, a cumparatu din aceea exemplarie pentru una miie de lei (circa 440 fl. v. a.) atatu pentru bibliotecece publice catu si pentru membrii academiei, cum si altii care se ocupa inadinsu cu studiulu istoriei nostre nationale si mai virtosu cu cea bisericesca intru care noi romanii suntemu nespusu de saraci, caci totu ce avemu din acesta, sunt numai fragmente, inca si acelea ici-colo falsificate, sau incai tiesute unele cu altele fara picu de legatura logica intre densele…Consideratiuni de natur`a acestora facura pe academia ca se castige mai multe exemplarie din colectiunea lui dr. Nilles.”

În 1885 apare la Innsbruk lucrarea lui Nicolao Nilles: „Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae Sancti Stephani Maximam partem nunc primum ex variis tabulariis, Romanis, Austriacis, Hungaricis, Transilvanis, Croaticis, Societatis Jesu alliisque fontibus accessu difficilibus erutae
La paginile 510-511 aminteşte despre un dicţionar român-german întocmit de P. Gabriel Lemheny (sau, cum l-a mai găsit notat, Lemeny), originar din Alba Iulia. Nu dă indicaţii despre sursa informaţiei sale, sau despre locul unde a văzut manuscrisul, dar aminteşte data decesului autorului, 24 octombrie 1829.

1830

1. În volumul „Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”. Floarea darurilor. In memoriam Ion Gheţie. Volum îngrijit de Violeta Barbu şi Alexandru Mareş. Editura Academiei Române. Bucureşti 2006.”, pag. 247-259, este publicată lucrarea lui Viorel Achim: „Un glosar latin din jurul anilor 1830 provenit din Ţara Românească.”

Iată câteva din spusele sale:
„În Arhiva Generală a Ordinului Minoriţilor, din Roma ( via di Santa Maria Mediatrice, 25), se găseşte un manuscris ce conţine un glosar latin-român, întocmit în jurul anului 1830.
Aceasta nu este singura lucrare de acest fel din Arhiva Generală a Ordinului Minoriţilor. De aici provine cunoscutul glosar italo-român al misionarului franciscan Silvestro Amelio, studiat de Ovid Densuşianu şi publicat integral de Giuseppe Piccilo. Glosarul, care are aproximativ o mie de cuvinte, a fost alcătuit în anul 1719. Manuscrisul unde apare acest glosar cuprinde şi alte scrieri în limba română ale lui Silvestro Amelio, între care un Catehism.
Glosarul latin-român de care ne ocupăm în acest articol se află într-un volum din Fondi Misti, de la secţiunea M (Missioni), anume volumul M 79. În inventarul arhivei, glosarul figurează sub titlul Dict. latino-valacchico / Dictionarium latino-valachico.
Volumul M 79 este legat, are cotor din piele, şi are dimensiunile 30,6 X 21,2 cm.
Pe eticheta de pe copertă apare: Marcellino da Civezza / Miscellanea francescana.
Între coperţile acestui volum sunt trei materiale.
Glosarul latin-român este scris pe un caiet cu 12 file, cusut, cu dimensiunile de 19,5 X 13,5 cm.
Glosarul este scris pe doua coloane. Pe prima pagină se indică, la începutul coloanelor Lingua Latina şi Lingua Valachica. Cuvintele româneşti sunt scrise cu litere latine. Glosarul ete organizat alfabetic, dar în interiorul unei litere nu se respectă totdeauna ordinea alfabetică.
În total sunt 501 articole lexicografice. Unele conţin două sau mai multe cuvinte.”
Acesta publică integral dicţionarul.

În lucrarea: „Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Virgil Cândrea. Mărturii româneşti peste hotare. Creaţii româneşti şi izvoade despre români în colecţii din străinătate. Serie nouă. III. India-Olanda. Editura Biblioteca Bucureştilor. Bucureşti 2001”, figurează în „ARCHIVIO GENERALE DELL’ ORDINE DEI FRATI MINORI” din Italia, manuscrisul evidenţiat mai sus:
„430 – Dictionarium latino-valachico, cca 1820-1830 (Fondi Misti, M 79).
Ref.: Viorel Achim, Un glosar latin-român din jurul anului 1830 provenit din Ţara Românească, în vol. Floarea darurilor. In Memoriam Ion Gheţie, ed. Violeta Barbu, Alexandru Mareş, Buc., 2006, p. 247-259.
Publ.: ibidem, p. 253-258.”

2. Apare lucrarea: „Gramatică francezo-românească de G. Pleşoianu. Se vând la libreria D. Giorge Petrovici din Bucuresci lângă Bărăţie. Preţul unuia este trei ţfanţi. 1830”.
În interior apare o altă pagină de titlu: „Limba Franţuzească şi ortografia ei arătată prin prinsipuri în 24 de leţii; au Gramatecă Franţuzească ajjutorul căreia poate să îmveţe cinevaşi singur`şi fără dascăl`, a vorbi ş`a scri regulat`. Împărţită în 24 de Capete cu leţii, în care se copprind toate trebuincioasele regule pentru părţile cuvântului, termenul`zicerilor`, întrebuinţarea neglasnicelor îndoite, ş`a partiţipiilor`, despre care nici` un` Grammatic` n`avorbit îndestul` până acum. De M. Furnier. Acum întâi şi cu rumâneşte spre folosul tinerimii R. De G. Pleşoianul`, Profesor de Gramatecă al` şcoalelor` Naţionale din Craiov`a. 1830.”
Lucrarea este format in 8 mic şi cuprinde 163 pagini numerotate, iar la sfârşit patru pagini nenumerotate cu “Numele prea cinstitelor` personae ce au bine voit` s`ajjute tipărirea acesţii Grammateci” şi o „Erata”.
La sfârşitul lucrării este un mic dicţionar de „Ziceri Omofonime care sânt` ale mai întrebuinţate în limba franţuzească, şi mijlocul` d`ale scrii după osebita lor însemnare”.

Lucrarea a fost scoasă într-o nouă ediţie: “Limb’a Franţuzească şi Ortografia et, sau Gramatecă Franţuzească foarte inlesnitoare. Care coprinde toate regulile părţilor cuvântului, întrebuinţarea neglasnicelor îndoite, ş’a partiţipiilor de care nic’o altă gramatecă tălmăcită în rumâneşte n’a vorbit din destul pân’acum. De Fournier. Iar in rumâneşte de G. Pleşoan. Ado’a oară tipărită, cu îndreptări, şi mai multe înlesniri, pentru folosul cel repede al tinărimii rumânesti. Bucureşti. Tip. Eliad, 1834.”, format in 8 mic, 156 pagini.

3. În lucrarea „Ştefan Ciobanu. Membru al Academiei Române. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Editura Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău. 1923”, la paginile 102 şi următoarele scrie:
„Dacă păstrăm ordinea conologică a cărţilor didactice din Basarabia, trebuie să ne oprim asupra unei bucoavne, care a apărut între anii 1830-1840.
Anul şi locul unde a fost întocmit acest „abeţedar” nu-l cunoaştem, întrucât exemplarul pe care l-am cercetat, lipseşte pagina de titlu şi poate cu tabla de materie. Cartea conţine 58 de pagini in 8. Partea stângă a fiecărei pagini în ruseşte cu caractere ruseşti, iar partea dreaptă conţine textul românesc tipărit cu litere chirilice vechi moldoveneşti. Unele litere din acest abecedar (t) ne-ar face să credem, că el ar fi fost tipărit pe la 1830 şi ceva…
Acest „abecedar” are şi o „Adunare a cuvintelor” (pp. 23-32), alcătuită după gramatica dela 1819, ceea ce se poate constata din prima pagină…
Cuvintele sunt aranjate după aceleaşi categorii, însă numărul lor, ca şi a categoriilor, este mai mic.”

4. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se găseşte manuscrisul nr. 3492. Acesta este un „Vocabulariu germano-român de Porfirie Dimitrovici, ieromonah şi catehet la şcoala reală r. cato. din Cernăuţi” şi conţine 94+1 file. Acesta este datat în catalog între anii 1830-1850.
Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 1601-3100 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1982”, pagina 147.

În lucrarea „Veronica Todoşciuc. Contribuţia membrilor familiei Hurmuzachi la dezvoltarea culturii şi literaturii române în Bucovina. Lucrare apărută sub egida Institutului„Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni”, Bucureşti, 2012, la pagina 22 scrie:
Cel dintâi dicţionar românesc din Bucovina l-a scris Vasile Cantemir, născut în 1794 la Roşa, ajuns dragoman la Agenţia austriacă din Iaşi. Revenit în 1826 la Cernăuţi, el termină în aproape doi ani dicţionarul său german-moldovenesc-francez, cuprinzând 11 tomuri în 4000 de pagini .Pentru tipărirea dicţionarului rămas în manuscris s-a constituit în februarie1847 „Soţietatea literară din eparhia Bucovina”, care totuşi n-a dus lucrul început la bun sfârşit.

A urmat dicţionarul etimologic comparativ român-german şi german-român al lui Porfirie Dimitrovici, care la fel, n-a văzut lumina tiparului.”

În lucrarea „Ion Drăguşanul. Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean. Editura Muşatinii. Suceava, 2007”, la pagina 29 scrie:
Porfiriu Dimitrovici se afirmase în activitatea de compilaţie literară religioasă încă din 1826, când a alcătuit , o cărticică în care erau trecute „toate rugăciunile de cari avea trebuinţă în funcţiunile sale ca diacon“ (Sbiera, Mişcări literare…, pg. 7, ca şi citatele care vor urma). El , compunând vocabular etimologic al limbei româneşti, al cărui manuscript, împreună cu alte scrieri de ale lui, se află în biblioteca Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina>. “

În lucrarea „Constantin Loghin. Istoria literaturii române din Bucovina. 1775-1918. (în legătură cu evoluţia culturală şi politică) . Editura Alexandru Cel Bun. Cernăuţi. 1996”, la pagina 49 scrie:
Mai vădit se cunosc ideile latiniste în străduinţele altui autor de dicţionare, Porfiriu Dimitrovici (1801-7 mai 1865), care mai târziu, după 1860, luat de curentul naţionalist, îşi schimbă numele în Dimitroviţă, a fost diacon, apoi preot-profesor la şcoala moldovenească (şcoala capitală) din Cernăuţi, în urmă şcoala reală superioară ortodoxă din acelaşi oraş.
Toată viaţa sa, peste 30 de ani, s-a ocupat cu lingvistica şi lexicologia română, lucrând la un Vocabular etimologiccompărăţiv român-germân şi germân-român, fără a-l termina. Manuscrisul a fost dat Societăţii pentru cultură şi literatură. Între manuscrisele predate Societăţii, se mai găseşte un fragment de dicţionar român-franc-german, o consemnare de multe cuvinte rimate, de termini româneşti de zoologie şi botanică.”

5. În colecţia de manuscrise a Academiei Române se găseşte manuscrisul nr. 4277, format 17×11 cm. La fila 10 este un mic vocabular maghiar-român, cu textul maghiar scris cu caractere chirilice. Manuscrisul este consemnat în lucrarea: „Gabriel Ştrempel. Catalogul Manuscriselor Româneşti. B.A.R. 3101-4413 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1987”, pagina 403. Manuscrisul este datat circa 1826-1831.

Ne oprim aici cu enumerarea lucrărilor lexicografice ale începutului secolului al XIX-lea. Sperăm că lucrarea noastră va ajuta pe cei care se vor apleca asupra începuturilor lexicografiei române în încercarea de a distinge asupra formării limbii române şi a evoluţiei ei până la noi. Ne vom bucura dacă efortul nostru va fi folositor!

Articol postat in Constantin Nemes, Invitati. Adresa articol Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române (3).

2 Comentarii la Cronologie pentru o istorie a dicţionarului limbii române (3)

  1. Ristulescu

    Bravo,Bravo,Bravo! continuati va rog….cultura defineste o natie, nu delimitarile teritoriale care in timp pot fi modificate. Ma doare sa constat faptul ca, numarul incultilor este pe zi ce trece tot mai mare.

  2. Ana Burduja

    Mulțumim din suflet pentru informațiile expediate, sunt foarte utile!Sănătate din belșug și succes în contunuare! Cu mult respect familia preotului Vasile Burduja.

Impresii

Adresa ta de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *