2⁴ Henric Sanielevici și psihologia rasială

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

În lucrarea lui Victor Rizescu „Canonul şi vocile uitate Secvenţe dintr-o tipologie a gândirii politice româneşti Ediţia a doua” , Editura Pro Universitaria, București 2020, scrie:

„Pretenţia de a fi redescoperit un autor uitat este un loc comun al lucrărilor de istorie a ideilor. Chiar scriitori reeditaţi în fiecare an sunt recuperaţi astfel pentru public, în mod periodic, de către istorici ambiţioşi. Îndrăznesc totuşi să afirm că autorul al cărui nume apare în titlu chiar are nevoie de o asemenea reconsiderare. Henric Sanielevici (a semnat întotdeauna H. Sanielevici) nu se numără cu siguranţă printre favoriţii editurilor româneşti. Puţine studii i-au fost consacrate. Un singur volum – antologic – i-a apărut postum, iar selecţia de articole pe care o cuprinde nu este foarte generoasă. În plus, ea îi restituie o singură faţetă, cea de critic literar. Cealaltă dimensiune a operei, aceea a criticii sociale şi politice, este menţionată în studiul introductiv şi tratată în lucrări de sinteză ale aceluiaşi cercetător ce a realizat şi ediţia în cauză. Ceea ce putem afla de aici este faptul că Sanielevici trebuie să fie privit ca un fel de „confrate minor” al mult mai celebrilor Eugen Lovinescu şi Ştefan Zeletin. Asemeni lor, el a fost un „modernist” sau „occidentalist”, critic al curentelor de idei „tradiţionaliste”, „romantice” şi „agrariene”.
[…] În perioada interbelică, Zeletin îi recunoştea lui Sanielevici atât înrudirea de idei, cât şi rolul de precursor. Originea evreiască ar explica, pentru Zeletin, de ce Sanielevici a fost primul care „a ridicat pana împotriva […] atmosferei romantice rurale a culturii noastre”, unde „simţea că se înăbuşe, ca şi un orăşean răsfăţat într-un bordei îmbâcsit cu miros de ceapă”. În polemica sa cu Zeletin, ţărănistul Virgil Madgearu mergea mai departe, afirmând că argumentele celui dintâi nu aduceau nimic nou faţă de ceea ce Sanielevici spusese deja cu ceva timp înainte. Căci, în ciuda pretenţiei sale de a respinge raţionamentele diletante ale gânditorilor sociali anteriori în numele şi prin metodele „sociologiei ştiinţifice” al cărei unic reprezentant în România se consideră a fi, Zeletin „ajunge exact la aceleaşi concluzii, în ceea ce priveşte evoluţia noastră socială, cu unul din străluciţii reprezentanţi ai «sociologiei beletristice» combătute de el, Henry Sanielevici”. Lovinescu, în schimb, îl acuza pe Sanielevici de a nu fi fost un modernist veritabil: polemicile sale cu poporanismul şi sămănătorismul s-ar fi datorat doar unor reacţii vanitoase faţă de liderii lor şi ar fi ascuns o înrudire de fond cu modul de a gândi şi de a simţi al celor din urmă. „Atacurile” sale n-ar fi „pornit dintr-o concepţie diferită, ci dintr-o dragoste înşelată. […] Cu toate violenţele sale, dl. Sanielevici se situa pe acelaşi teren literar ca şi dl. Iorga, adică pe terenul confuziei etnicului şi eticului cu esteticul”. În plus, consideră Lovinescu, critica literară a lui Sanielevici este prejudiciată de reducţionismul său sociologic, iar calităţile sale de scriitor, atâtea câte există, sunt diminuate de caracterul său profund dezagreabil, de o „morbidă conştiinţă de sine, care ridică dintre rândurile multor pagini un dureros semn de întrebare asupra armoniei sufleteşti a autorului”. Aprecierile lui Lovinescu au fost reţinute de posteritate.” (pag. 102-105)

Într-o altă lucrare, întocmită de Alexandru A. Popovici: „Henric Sanielevici: biolog și antropolog” , publicată în revista „Lettre Internationale. Ediția română/toamnă 2014 Nr. 91”, apărută sub auspiciile Institutului Cultural Român, pag. 71-80, scrie:

„Henric Sanielevici este puțin cunoscut de intelectualii români, iar cât este – mai mult pentru lucrările sale de critic și istoric literar sau de sociolog (câteva adunate de Zigu Ornea în antologia Cercetări critice și filozofice din 1968), decât cele de bio-antropolog evoluționist.
[…] În sociologie, pornit de la convingeri socialiste, va polemiza mai întâi (ca aliat a lui Stere și Ibrăileanu) cu Semănătorul, contra boierimii, apoi (după Primul Război Mondial) – cu poporaniștii contra ideii unui stat burghez exclusiv țărănesc și pentru industrializarea României (cu ajutorul capitalului occidental). Pleda pentru integrarea conaționalilor săi evrei în civilizația modernă europeană. Era împotriva comunismului rus și milita (urmându-l pe liderul social-democrat german Karl Kautsky) pentru alianța dintre capitaliști și proletari…Ideile sale asupra capitalismului industrial au fost urmate de C.D.Zeletin și de Eugen Lovinescu.
Doresc să mă ocup aici de cercetările sale de biologie și antropologie, nu numai pentru că acestea au fost cele mai ridicularizate la noi, mai ales din cauza declarațiilor sale șocante, cum că ar fi revoluționat aceste domenii, dar și pentru că nu erau cunoscute decât din articolele sale de „popularizare” și din aplicații mai puțin reușite ale teoriilor sale în psihologia și sociologia literară”

În „Istoria Sociologiei Românești” , citată mai sus, Ștefan Costea scrie despre H. Sanielevici:

„[…] credea că biologia umană nu stă la baza sociabilității, ci a unei psihologii rasiale, care este „cheia psihologiei diferențiale”, „dar și a sociologiei, căci concepția materialistă a istoriei […] e o metodă minunată pentru a compara fazele succesive ale aceleiași societăți, nu diferitele civilizații şi felul lor de dezvoltare, în care psihologia de rasă are un rol hotărâtor”. Dar el nu rămâne la această poziție când afirmă: „Lupta de clasă şi psihologia de rasă, iată cei doi factori ai evoluției sociale. Al doilea este mai general şi mai important decât primul. De dânsul trebuie să ținem seama nu numai când comparăm națiunile între ele, ci şi când asemănăm, între dânsele, fazele succesive ale aceleiaşi societăți”. Pornind de la critica socială, în care, străduindu-se să înlăture erorile lui Gherea, acelea de a nu distinge clar între idealul social şi idealul socialist, el ajunge la concluzia că înseşi sistemele filosofice trebuie considerate „fenomene sociale care trebuiesc sociologiceşte explicate”, de pe pozițiile sociologismului durkheimian.

[…] Analizând stadiul evoluției societății româneşti, el considera că, la începutul secolului XX, România se afla la o răscruce, lucru neînțeles suficient de clar de către ideologii şi politicienii români. Singurii care ar fi avut şansa de a înțelege corect epoca respectivă au fost ideologii socialişti, însă, combătând organizarea socială burgheză, ei au ajuns să propună, dat fiind caracterul feudal al societății româneşti, tocmai introducerea în țară a unei organizații cu adevărat burgheze. De aceea, el credea că numai cu sprijinul sociologiei şi îndeosebi al metodei sociologice comparative este posibilă clarificarea unei asemenea probleme.
…În ceea ce îl priveşte, Sanielevici a considerat că, de fapt, la 1848, noi nu am avut o revoluție burgheză, deoarece, la acea dată, „nu s-a putut ridica o burghezie, necum să mai fie şi autohtonă”. Revoluția a fost, în realitate, înfăptuită de un grup de tineri boieri, care au „jucat” rolul unei burghezii, dar în conformitate cu interesele păturilor suprapuse, ceea ce a condus la un „feudalism potențat”, parazitar, ca şi „vechea societate”. Singura clasă socială care ar fi putut face o adevărată revoluție era intelectualitatea. Însă aceasta a fost „dizolvată” ca forță de opoziție prin transformările instituționale propuse de liberali şi pervertită de „conservatorismul cultural” susținut de „Junimea”. De aceea, în perioada 1865-1885, intelectualitatea română nu „acuza relele societății burgheze”, cum credea Gherea, ci doar falsa burghezie şi exploatarea fără milă a statului de către aceasta.
[…] În acest mod, putem conchide că, de fapt, în sociologia lui Sanielevici avem de a face cu două niveluri: la primul, el acceptă, înesență, că raționalitatea evoluției sociale a României se întemeiază pe „legile sociologice”, care guvernează devenirea societăților, atât a celor occidentale, cât şi a celor „rămase în urmă”; la cel de al doilea nivel, el încearcă să găsească sociologiei fundamente ştiințifice „indubitabile”, într-o „ştiință a raselor”, deci în biologie, genetică şi fiziologie.
În procesul de trecere de la un nivel la altul, autorul găseşte unele soluții, de altfel, discutabile, unor aspecte ale problemei sociale şi naionale. Însă, tot ceea ce afirmă corect în prima fază îşi pierde credibilitatea şi valoarea la nivelul sociologiei antroporasiale, propuse la nivelul al doilea de gândire. Prin aceasta, H. Sanielevici se înscrie în istoria sociologiei româneşti ca autor al unei sociologii care prin implicațiile sale ideologice în evoluția culturii noastre naționale, constând în înlocuirea dimensiunii naționale a evoluției sociale cu aceea „rasială”, are o semnificație sociologică limitată.” (pag. 256-258)

H. Sanielevici, încercând să determine „rădăcinile însușirilor sufletești dincolo de hotarul psihologiei” pentru români, întocmește lucrarea „Moldoveni, munteni, ardeleni” pe care o publică în volumul „Probleme sociale și psihologice” editura Socec &Co, Societate Anonimă, 1920. În încheierea lucrării scrie:

„Al doilea considerent asupra căruia vreau să atrag atenția cetitorului este acesta: în expunerea de față am încercat o repede aplicare – cu ajutorul intuiției și a faptelor cari stau la îndemâna oricui – a unor adevăruri generale găsite de mine și necunoscute încă lumii științifice.
Toate silințele mele stau în slujba dovedirii acestor adevăruri; când ele vor fi pe deplin recunoscute, aplicările vor veni de la sine și vor fi atunci însoțite de tot aparatul științific trebuitor.
Până atunci afirmarea – schematică, paradoxală, ba chiar și trivială – că fleica, mititeii, bulionul, ardeiul roș, formează capătul mosorului de pe care se desfășoară toate însușirile diferențiale, antropologice, psihologice și sociologice, ale munteanului; susținerea, în felul ei glumeață, că ardoarea lui religioasă, observată de călătorii străini, stă în raport, nu numai filologic cu ardeiul – atari teorii, înțeleg bine, trebuie să apară ori și cui ca visurile unui băutor de opium.” (pag. 63-64)