^C. Despre metoda literar inductivă de analiză a vieții sociale

Înainte să trecem la analiza schimbărilor din societatea românească şi a provocărilor lansate sociologiei de către acestea, dorim să aducem în atenţia cititorului dovada că societatea era din ce în ce mai pregătită să reacţioneze la problemele sociale nu numai prin specialişti, ci şi prin oameni care trăiau suferinţa poporului român şi căutau soluţii de rezolvare fără a reprezenta vreun curent ştiinţific sau vreo direcţie politică de acţiune. Dimitrie Gusti a numit-o „metoda literar inductivă” și a inclus-o în istoricul monografiei ca știință socială, amintind de diverși autori literari preocupați de soarta poporului. Desigur, aceste lucrări nu au influențat viața politică și acțiunea socială din România, ele rămânând posterității, din care facem parte și noi, care are curiozitatea să deslușească aspecte ale vieții politice și sociale românești care nu sunt cuprinse în statistici sau lucrări savante. Ele au mai mult importanță literară sau culturală. Vrem să avem certitudinea că cititorul nostru este introdus în problemele vremurilor trecute, care au dus la crearea sociologiei ca știintă a cercetării vieții scociale, cu un scop mărturisit sau nu de a da soluții corecte pentru rezolvarea lor. Dacă noi reușim, sau sociologia a reușit ceva, vom vedea.

Este importantă și contribuția presei, a ziarelor și revistelor care publicau știri sau lucrări cu tematică socială, lucrări dintre care unele urmau calea publicării în volum. Nu ne vom opri aici asupra lor, dar este interesant de urmărit sumarul unor astfel de publicații și de văzut modul în care colectivul de redacție percepea stârnirea curiozității cititorilor asupra domeniilor sau subiectelor abordate. Poate ne vom face timp să dăm și câteva exemple de publicații și tematica abordată, chiar dacă nu pe toată perioada de viață, măcar în momentele „calde” de prefacere ale României.

Vom vedea mai departe și preocuparea de a crea o bibliografie a chestiunii rurale de către urmașul lui Mihail Kogălniceanu. Deocamdată dăm câteva exemple de lucrări care deplâng soarta țăranului român și care nouă ne-au stârnit interesul, atât pentru modul de colectare și sistematizare a informațiilor, cât și pentru soluțiile sugerate sau propuse pentru rezolvarea disfuncțiunilor. Interesant este că autorii împart vina între clasa politică conducătoare, administrația locală și țărani, de cele mai multe ori debusolați de starea în care se află, fără a intui cale spre ieșirea din impas, datorită proastei instruiri sau lipsei cadrului legal, administrativ, economic și organizatoric necesar, cum vom vedea.

Un mesaj către bunul cetățean îl dă generalul Constantin I. Brătianu. În cartea sa „Câteva amintiri din rostul nostru social în timpul celor din urmă 40 de ani 1866-1907” publicată la Stabilimentul de arte grafice Albert Baer, București, 1908, scrie:
„În împrejurările critice, prin care trece țara, este de datoria fiecărui bun cetățean, că dacă are ceva temeinic de spus, ca rezultat al experienței vieței sale, ceva destoinic a inspira liniștea în spirite și de a asigura cetățenilor bunul traiu, să caute prin toate mijloacele legale a pune experiența și observațiunile sale la dispoziția bărbaților chemați a conduce destinele țărei.” (pag. 3)

Aflat la vârsta senectuții, autorul afirmă că activitatea profesională i-a dat prilejul să lucreze în străinătate și în țară și să fie aproape de oameni de decizie ai statului, putând să declare:
„Astfel mi s`a dat prilejul să culeg multe observațiuni și note asupra faptelor, ce succesiv au prefăcut obiceiurile, năravurile și spiritul națiunei; am putut să pricep rostul social în societatea română de altă dată, ca și în cea de astăzi; am putut, în sfârșit, să-mi dau bine seama de constituirea, organizarea și funcționarea rostului social la națiunile din Occident.
…Nu am pretențiunea de a judeca eu însu-mi faptele, ci mă mărginesc numai a le semnala, lăsând cititorului libertatea de a-și face singur convingerile întemeiate pe fapte.” (pag. 5-6)

Autorul face o paralelă între Japonia și România, subliniind avansul Japoniei față de România în același răstimp. Concluzia este:
„S`a pierdut adică din vedere adevărul că: taina mărirei unei națiuni nu stă în a-și însuși sistemele sau năravurile neamurilor; ci pe temelia sănătoasă pe care au clădit înaintașii țării, generațiunile ce se succed, trebuie să continue opera și numai la trebuință să aducă, în procedeurile și obiceiurile națiunii, îmbunătățirile cerute de progresul timpului spre tăria prezentului și chezășuirea viitorului.” (pag. 15)

O altă constatare este proasta funcționare a administrației publice locale. După ce relatează despre primarul rural din Belgia, vine către primarul rural din România. Povestește cum, în copilăria lui, fruntașul satului, boierul, era și ocrotitorul satului. În afară de grija pentru aspectele materiale, precum sănătatea, hrana, înmulțirea etc. a clăcașilor, boierul avea grijă de educația lor, dar și de pregătirea militară astfel încât, în caz de război, aceștia să facă față dușmanilor, fizic și psihic. Vremurile noi au cerut relații noi, dar, spune autorul:
„Pornirea greșită de a maimuțări tot mai mult națiunile bătrâne din Occident, ne-a îndrumat continuu spre legiuirile străine cari nu sunt în firea și nu se potrivesc cu cultura națiunii.” (pag. 22)

Autorul indică o cauză a stării sociale proaste a țăranilor: lipsa de îndrumare din partea primarilor, învățătorilor, preoților sau a inspectorilor comunali, deoarece nici aceștia, la rândul lor, nu au pregătirea necesară. O concluzie este: „Afară de mici excepțiuni, aproape aceasta este acțiunea de astăzi a administrației comunelor rurale ale țărei: de a înlesni exploatarea săteanului de către cei cu dare de mână!” (pag.29)

Autorul diseacă apoi problema proprietății imobiliare, analizând proprietatea imobiliară în occident și în România. Fiind și inginer de cadastru, acesta consideră o problemă de urgență majoră întocmirea hărților cadastrale la nivel național. ”Trebuiește oare să înfățișez aici tabloul acelor sume colosale ce anual proprietarii rurali cheltuesc în zadar cu procese de cotropiri megieșe? Să desfășur aci acel tablou lugubru de omorurile ce continuu se săvârșec la țară pentru neînțelegerile de pământuri?” (pag. 45)

În capitolul următor, autorul analizează „Grupările sociale”, în subcapitole dedicate: „Partidul agrar”; „Partidele politice”; „Șleahte venetice”; „Guvernanții noștri”. Declarându-se surprins că într-o țară eminamente agrară nu există un partid agrar, autorul îl citează pe Maiorescu: „Clasa cea mai favorizată a actualei stări de lucruri, clasa care a prosperat pe seama țării întregi, clasa a cărei avere a crescut într`o proporție surprinzătoare în cîțiva ani, este clasa advocaților” (pag. 49). Referirea lui Maiorescu este la adresa zecilor de mii de procese generate de proasta și stufoasa legislație în domeniul proprietății imobiliare.

Referitor la partidele politice, constată că acestea se sfâșie între ele pe principiul „scoală tu ca să mă așez eu”, terminându-se epoca descrisă de Ion Brătianu drept epoca de „sforțări colective îndrumate cu trupul și cu sufletul spre o muncă comună de regenerare națională” (pag. 50). De la guvernele de coaliție care adunau laolaltă iluștri bărbați ai țării, s-a ajuns la partide care „nu se mai gândesc deloc a fi făclii luminătoare, ci vor să stabilească despotismul dreptului celui mai puternic” (pag.53).

Vorbind despre șleahte venetice, afirmă că românii au crezut în regenerarea României primind pe venetici „fără distincțiune de naționalitate sau proveniență”. Îl citează pe Eminescu:
„Tot ce`n țări vecine e smintit și stărpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii, în natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scutură aicea și formează patrioții!” (pag. 56)

Culpa de a pune știința deasupra educației morale a dus la situația ca „tineri băștinași români, inconștienți, inoptizați și prinși în mreajele școalei generoase ca socialiști, anarchiști, nihiliști și comunarzi, luptând alături de șleahta veneticilor speculanți de profesie fără cea mai mică abnegațiune pentru binele și serviciul patriei” (pag. 59).

Vorbind despre guvernanți, autorul scrie:
„Fiecare acolit, chemat în capul unui Departament, simțindu-se tare în partidul din care făcea parte, s`a instalat ca într`o cetate cucerită cu forța armelor; s`a condus cu rutina și cu clientela partidului de unde venea, ca și cum acțiunea Departamentului ce i se încredințase ar avea menirea sa în vederea intereselor de partid și a trebuințelor de moment, iar nu a trebuințelor viitoare ale țărei și a pregătirei națiunei pentru viața modernă ce-i crease înaintașii lor.” (pag. 61)

Autorul continuă:
„Cine nu cunoaște că odată schimbat regimul sau partidul dela putere, înlăturăm cu ușurință și fără discusiuni și cercetări reformele adoptate și creăm altele la loc cu sufletească seninătate.” (pag. 61)

Concluzia este clară:
„Deci nu trebuie să ne mirăm dacă în decursul celor 40 de ani de netăgăduit progres pe toate căile, nu s`a dat încă așezământului de căpetenie – viețuirei rurale – așezarea cuvenită cerințelor și aspirațiunilor moderne.” (pag 64)

O altă lucrare de care ne apropiem este a lui N. Urlățianu, inginer, „Sef al Agriculturei, Industriei Comerțului și Statisticei” la 1899. Posibilitatea lui de a avea acces la datele guvernamentale este certă. De asemenea și posibilitatea lui de a studia realitatea socială pe teren și a culege datele necesare formării unui punct de vedere și a unui plan de acțiune. În lucrarea sa „Ecou de la țară. Contribuțiune la cunoașterea cestiunei țărănești” , publicată de Lito-Tipografia L. Motzătzeanu, București, 1907, anul amplelor mișcări țărănești, autorul afirmă că țăranul dă cu sufletul deschis plată dacă cineva îi dă ceva sau îi prestează un servici, dând exemplu că dacă primește ceva prafuri de leac, chiar dacă sunt gratuite, el tot dă un ou, ceva, ca să ia leacul cu plăcere, dar se revoltă dacă i se cere plată fără să primească ceva în schimb. Raportul statului cu sătenii este văzut astfel:

„Statul zice sătenilor: plătiți contribuție că în schimb vă dau: .” (pag. 3) Autorul ia sistematic obligațiile asumate de stat și analizează în ce masură ele sunt îndeplinite, să merite plata făcută de țăran. Învățământul la sate aproape că lipsește, iar țăranii se aleg din el aproape numai cu amenzile. Șoselele lipsesc, pentru că banii de șosele se fură. Poliția nu le aduce nici un folos sătenilor, pentru că se fură ca mai înainte, iar primarul este în cârdășie cu jandarmul pentru acoperirea bandelor de hoți. Serviciul sanitar care ar trebui să se ocupe de sănătatea oamenilor și animalelor aproape că lipsește, este ineficient din vina personalului sanitar slab pregătit și a resurselor limitate. Justiția de la sate este „o parodie și o școală de minciuni” iar cea de la oraș este pentru țărani „un mecanism destul de complicat pentru mintea și mijloacele lor”. Vorbele despre armată au un lirism care ne convinge să le redăm și noi:

„Și ce mai au sătenii? Mai au armată pentru a-i păzi și chiar a-i împușca când nu se mulțumesc cu starea lor. Ei însă știu că acestă armată sunt ei și fără ei nu ar putea exista; ei știu pe de rost cuvintele înflăcărate și făgăduielile ce li s`au făcut la 1877 adică acum 30 de ani că cei ce vor veni din războiu vor căpăta pământ. Și s`au întors mulți din războiu, căci așa este la războiu nu moare toată lumea – și s`a vândut moșiile statului la boieri, târgoveți și mai târziu la copii și derbedei și ei au robit și până acum; și mai au în urechi cuvintele înflăcărate și făgăduielile cu care astă-primăvară i-a făcut să tragă în frații lor și așteaptă să le vadă realizate, căci românul știe să rabde, dar rabdă și el cât poate.

Mintea lor nu poate judeca că în armată au învățat să se curețe, să vorbească și unii chiar să citească și să scrie; ei văd numai sărăcia de acasă, cum vitele s`au prăpădit în lipsa lui de acasă și copii s-au ofilit dacă n`au murit din cauza boalelor și a mizeriei; Și noi vedem ravagiile ce sifilisul și conjuctivita face la sate grație tot miliției; ei privesc ca o adevărată pacoste timpul petrecut la oaste ca permanent și mai cu seamă când fac comparație cu consătenii lor teritoriali, între starea economică relativ înfloritoare a teritorialilor, față de a lor atât de mizerabilă, nedreptatea li se pare prea mare.” (pag. 6-7)

Vine rândul perceptorului să fie analizat ca element de distrugere a stării materiale a țăranului. Dacă informațiile nu sunt corecte și atitudinea autorului este pur pasională, generată de vreo experiență personală nefastă, sau a vreunui apropiat, de asemenea nu cunoaștem, dar critică la adresa perceptorilor am întâlnit și în alte lucrări și în presa vremii. Mergem pe textul cărții:

„Dar modul rafinat cum perceptorul ruinează pe țăran merită mențiune specială. Mai întâi cine sunt perceptori? O bună parte sunt certați cu Justiția fie pentru furt , fie pentru bătae sau omor, fie pentru contrabandă, contravenție sau faliment; în orice caz perceptorul este șeful cămătarilor comunei, și avea cel puțin 25 la sută din procesele din sat cu locuitorii pentru datorii reale sau imaginare el are în stăpânire pe nimic cu fel de fel de acte pământurile biețălor țărani; acest om care nu are nimic de perdut decât câteva sute de lei garanție, ce o complectează în timpul funcțiunei n`are nici scrupul sau cum se zice la țară n`are frică de Dumnezeu. El nu se teme de nimeni, căci pentru a ajunge perceptor a dat în dreapta și în stânga și odată călare pe slujbă nu mai vrea să știe de nimeni; cunosc un caz când perceptorul era și primar sau invers și câte trebue să fie acestea și toate cu învoirea celor de sus.
Perceptoru`și compune personalul din agenți și custozi de același calibru ca și el; toate haimanalele, toți bețivi și pușcăriasi satului, sunt agenți și custozi perceptorului.” (pag. 9-10)

Vorbind despre înlesnirea muncii în folosul tăranului, autorul scrie:
„A înlesni munca și folosința ei sătenilor aceste albine ale României, a canaliza economiile lor și a lua măsuri înțelepte de bună administrare a acestor economii și ne vom mira cu toții de bogăția clasei țărănești, care este adevărata bogăție a țărei și numai cu o clasă țărănească bogată și deci resistentă vom putea privi cu încredere ziua de mâine. Dați sătenilor putință de a se folosi de munca lui și atunci veți putea încasa cu ușurință dările; nici săteanu cerșetor, nici statul sbir, acesta ete secretul viitorului acestei țări.”

Autorul atacă toate domeniile care crede că afectează în rău situația țăranului: băncile, creditele acordate boierilor și arendașilor, creditul agricol dat țăranilor, executorii datoriilor, băncile populare, personalul băncilor populare, arendașii în relația lor cu boierii și muncitorii agricoli, primarul, jandarmul și setea tuturor de înavuțire pe spinarea țăranilor. Ajunge cu lucrarea la cauza revoltei. Deoarece considerăm că este interesant punctul lui de vedere, exprimat în parte și de alți autori, îl vom reda mai jos. Vom întâlni părerea lui și în doctrine politice și sociologice, sub denumirea de suprapopulare agricolă.

„În această regiune prețul pământului este cel mai ridicat precum și arenda și aceasta într`o proporțiune așa de ridicată că a devenit disproporționată condițiilor de muncă și de folosință care s`au scumpit foarte mult, sau inversa este mai adevărată adică: la fertilitatea pământului și la munca stăruitoare a locuitorilor, s`a adăogat concurența locuitorilor pentru luarea pământurilor pentru lucru, ceea ce a ridicat învoelile la niște proporțiuni exagerate și prin urmare arenda și deci valoarea moșiilor; a rezultat de aici că arendași și proprietari au câștigat tot mai mult, dar locuitori sau muncitori lucrand numai în învoieli nu mai pot câștiga nimic și pe cănd această regiune fertilă ar fi trebuit să îmbogățească pe toți, a îmbogățit numai pe posesorii de pământ, sărăcind pe locuitori muncitori, care cu cât lucrau mai mult și mai bine, cu atât învoielile sporeau, izlazurile se desfundau pentru arături, precum și fânețele, viile și pădurile și locuitori muncitori, lucrau doar pentru întreținerea vitelor, de aceea a fost aproape numai în această regiune, aici s`a dezlănțuit cu toată furia ei sălbatică și necunoscându-se ce spuseiu mai sus, se caută instigatori, ne putându-se pătrunde cauza revoltei într`o regiune fertilă – dar săracă pentru muncitori.” (pag. 22)
Lăsăm cititorul să lectureze lucrarea și trecem noi la alta.

Ni se pare interesantă o lucrare care analizează o stare a societăţii și care conţine şi o încărcătură emoţională pe care o considerăm autentică. Lucrarea nu este scrisă de sociologi, nici cu intenţia de a respecta rigorile ştiinţei sociologice în analiza societăţii şi elaborarea direcţiilor de acţiune, dar este un izvor asupra perceperii realităţii sociale din satul românesc, realitate redată de fii ai satului ajunşi la un nivel ridicat de educaţie și conştiinţă de sine. Redăm mai jos un fragment din lucrarea amintită. Este interesantă pentru noi modalitatea prin care autorii cred că s-ar putea rezolva măcar o parte din problemele țăranilor, fără vreo reformă agrară sau vreo mișcare revoluționară. Nu au fost singurii cu această credință, dar cu motivații diferite pentru convingerile lor. Vom vedea cînd vom povesti despre conservatorism. De asemenea, „prin noi înșine”, doctrina promovată atunci de Partidul Național Liberal, ar fi o lozincă aplicabilă și drumului recomandat în lucrarea din care vom cita.

În lucrarea „Cartea ţeranului român”, întocmită de Gh Teodorescu Kirilianu şi C. Brudariu, publicată prin îngrijirea d-lui C. Meissner, Inspector general al învăţământului primar, „Proprietatea şi Editura Casei Şcoalelor”, tipărită la Imprimeria „La Roumanie”, E.S. Cerbu, Calea Victoriei 29 (Casa Lempart), Bucureşti, 1901, la pag. 5 şi următoarele scrie:

„Cătră voi, plugari români, care trăiţi pe la sate, ne îndreptăm cu această carte şi ve rugăm să ne ascultaţi, căci avem să ve grăim despre toate necazurile voastre care ve apasă inima şi ve amărăsc zilele.
Noi, care scriemi aici, suntem feciori de ţerani, unul de la munte, celălalt de la câmp; şi mare ni-i bucuria şi mângâierea că, după ce ne-am rădicat din mijlocul vostru până la băncile şcolilor celor mari, ne învrednicim acuma a aduce prinos din înveţătura ce am priimit`o, sămănând-o tot printre cei din care am răsărit. Ascultaţi-ne deci şi cetiţi toate sfaturile noastre din această carte, căci după cum noi suntem trup din trupul vostru şi suflet din sufletul vostru, tot aşa dorim ca vorbele de la inima noastră fierbinte pornite, să meargă şi să se lipescă drept la inima voastră, abia caldă de suferinţele vieţei.
Iată ce voim să vă spunem:
Noi am aflat de prin cărţi şi de pe la alţi oameni, ba chiar şi cu ochii noştri am vezut, cum ţeranii celor lalte naţii trăesc mult mai bine de cât ţeranii noştri. Ţeranii nemţi, franţuji, belgieni, olandeji, unguri şi chiar ţeranii români de prin alte ţeri şi mai cu samă din Ardeal, sunt mult mai bogaţi de cât ţeranii noştri şi de aceea trăesc mult mai bine. Ei au case mari şi frumoase, cu câte trei şi patru odăi mari şi luminoase. Casele lor sunt făcute din cărămidă pe temelie de peatră şi nu sunt acoperite cu stuh, cu răgoz sau cu strujeni şi pănuşi de popuşoi, cum sunt acoperite casele ţeranilor de la noi; ci sunt acoperite cu table de fer, cu şindrilă sau ţigle, adică cu un fel de oale de lut făcute anume pentru acoperit casele, arse fiind foarte bine în cuptoare. O pereche de boi nemţeşti sau ungureşti ori englezeşti se vinde cu cel puţin şapte sute de lei, pentru că dintr`un bou de-ai lor se pot face trei boi de-ai noştri. O vacă de Şviţera sau de Olanda se vinde cu trei şi patru sute de lei, pentru că o vacă de-acelea dă pe la 15 până la 25 litruri de lapte pe zi, care lapte este de trei şi de patru ori mai bogat în unt.
[…] Străinii nu se înşală nici odată la vânzarea recoltei lor, pentru că ştiu cu toţii carte şi primesc jurnale, în care se află adeverata valoare a productelor; pe când ţeranii noştri nu ştiu carte şi de aceea sunt înşelaţi totdeauna la vânzare şi la cumpărare.
[…] Noi ştim că trăiţi rău de tot, fiind-că sunteţi săraci; dar sărăcia voastră nu este din pricină că pămentul ţărei noastre, pe care îl lucraţi, este un păment sărac şi puţin, ci voi sunteţi săraci din pricină că nu ştiţi a scoate bogăţiile din pămentul nostru mare şi bogat, cum ştiu a scoate străinii din pămentul lor puţin şi sărac.
[…] Un străin învăţat şi cu durere de inimă pentru noi se rosteşte ast-fel în privinţa bogăţiei acestei ţări: „Dacă vre-un popor trebuie să mulţămească Proniei pentru dărnicia ce firea revarsă asupra traiului omenesc, apoi negreşit acela este Românul, căci la dânsul bogăţia se face cu puţină sârguinţă şi strădanie. Pământul pe care locuieşte îi întoarce, fără multă osteneală, înzecit aceea ce primeşte; apele ce înnourează ţara lui dau peştele de hrană; munţii ce păstrează în sînul lor metale scumpe, îi sbucnesc ape minerale şi sînt învăscuţi cu deşi codri; iar dealurile cele vesele îi rodesc plăcute vinaţe. Aici nu ne înăduşă mlaştinile ce aiurea înveninează aerul, şi care pentru a le seca trebuiesc sume grozave de bani, aici rari sunt pământurile pietroase şi sterpe şi ţarinile Românilor nu-s pustiite nici-odată de revărsările râurilor furioase; vulcanii nu zgâlţie pămentul acesta, pe a cărora spate pasc cârduri de vite ce îndestulează diferitele trebuinţi ale ţăranului. În pămentul ţării aceştia toate îmbie pe muncitor să se deştepte la trai bun şi fericire.”
[…] Aşa este. Şi cu toate acestea nici într`o ţară din lume omul şi toate lucrurile mâinilor lui, nu-s într-o stare mai de plâns. Căci ori în ce parte ne vom întoarce privirile, nu vom vedea decât părăsire a datinilor cele bune bătrâneşti, nepăsare ce te pune pe gânduri, pipernicire ce te umple de jale, sărăcie lucie ce-ţi înduioşează inima.
Intr`adever, cum se lucrează pămentul? Tot aşa cum se lucra acuma sute de ani de şi vremile s`au schimbat şi nevoile s`au înmulţit. Deabia avem un plug cioplit din topor, care tărnuit şi astăzi ca cu o sută de ani mai înainte de şease sau opt boi, taie o brazdă lată, nu îndestul de adâncă, lăsând ast-fel rădăcinile buruenelor mai întregi; şi apoi în asemenea arătură se aruncă mai tot-deauna o sămânţă negrijită, pe care o grapă de spini o acopere cu puţin colb, ce un vântişor îl spulberă îndată, şi, dezgolit astfel, crudul colţişor se lasă în asprimea gerului saau a săcetei.
[…] Unde mai vedem astăzi lăcuitorii plântând livezi şi vii? Ba dimpotrivă, câte rădăcini de pomi roditori nu vedem tăete? Şi de câte-ori ţăranul nostru, pentru o sanie de lemne de foc, nu se lăcomeşte să tae fără nici un pic de durere de inimă un copac răsădit şi hultuit de strămoşii săi, dintr`a cărui roadă s`au hrănit două generaţii, şi din care chiar însuşi el cu câteva septămâni mai înainte au mâncat. El curmă cu nepăsare pomul de la strămoşi, fără a gândi să pue altul la loc, pentru copiii şi nepoţii săi.
[…] Vă pângeţi mereu că n`aveţi păment; şi mereu cereţi păment şi iar păment ca şi când pămentul ar izvori de la sine mană cerească. Şi nu vreţi să luaţi seama că sunt atâţea săteni, care au grădină împrejurul casei, şi ogor de arătură, şi loc de fâneţ, dar pe toate le lasă în paragină sau le închiriază pe nimica în cursul ernei, pentru ca banii luaţi să intre în punga crîşmarului. Acestea sunt fapte vezute cu ochii noştri.
[…] Vă mai plângeţi că Statul nu face nimic pentru săteni. Nici aci n`aveţi dreptate. Statul face multe dar sătenii noştri nu vor să se urnească din nepăsarea lor şi nici vor să ştie de îndemnurile şi sfaturile ce-i vin din partea Statului. Aşa bunioară în vara anului 1899, când bântuia săceta cea grozavă, Staul a hotărât să împărţească la săteni meiul de sămănat pe ogoarele pustiite de săcetă. Ei bine, sătenii în loc să semene meiul şi să se îngrijească de ziua de mâne, el se lăcomeşte pentru ziua de azi şi-l vinde ca să aibă câţi-va bani tot pentru punga crâşmarului.”
Nu continuăm citarea și nu criticăm punctul de vedere al autorilor. Este prea interesantă cartea pentru a nu lăsa cititorul să-i savureze ideile.

O altă lucrare, realizată de pe un alt orizont de percepție, dar cu aceeaşi încărcătură emoţională, analizează starea ţărănimii, a satului românesc, încercând să dea sfaturi, mai mult decât să elaboreze direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Chiar dacă autorul are alte surse de informare şi altă posibilitate de intervenţie în societate, lucrarea nu îşi propune să fie o sursă de informaţii concrete şi obiective, din care să rezulte direcţiile şi mijloacele de acţiune necesare. Lucrarea pare să fie mai mult o recunoaştere a stării de fapt şi un îndemn la acţiune individuală pentru ţăranul român, acţiune care să-şi caute resursele în educaţia tehnică şi economică pe care o are el, sau ar trebui să i-o ofere statul.

În lucrarea „Propuneri pentru îmbunătăţirea stării populaţiunii noastre rurale. Raport prezintat de Dr. Gr. Antipa. Inspector General” . Bucureşti. Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, Strada Numa-Pompilu 5-9, 1907″ scrie:

„Iată despre ce este vorba: este ştiut că prin legile noastre de împroprietărire dela 1864 şi 1881, am ajuns a crea o clasă destul de numeroasă de ţărani, mici proprietari de pământ. Din nenorocire, însă, rezultatele acestor legi nu au corespuns de loc speranţele ce puseseră în ele oamenii noştri de stat de atunci, adică „de a ne creia o clasă ţărănească sănătoasă, compusă din mici existenţe modeste, însă mulţumite de viaţa lor, elemente de ordine de stat”.
În afară de unele dispoziţăuni greşite şi de modul cum au fost aplicate aceste legi, nu au putut da pe deplin rezultatele aşteptate şi aceasta de oarece după modul cum îşi exploatează astăzi ţăranii pământurile lor şi după modul cum îşi desfac ei azi productele lor, loturile ce li s`au dat, nu pot produce atâta încât să aibă de unde să se întreţină o întreagă familie prin cultivarea lor. Mai mult încă, cu acest mod de cultură, ţăranul neputându-şi economisi nimic în cursul vieţii sale pentru a lăsa unora din copii săi, moştenire în bani, vite, etc. şi a putea păstra astfel pământul nedivizat numai pentru unul dintr`înşii care să ducă mica gospodărie părintească înainte, s-a ajuns, din contră, la o îmbucătăţire atât de mare a proprietăţilor ţărăneşti, încât avem o adevărată clasă de proprietari rurali, proprietari de loturi de pământ pe care nici nu le pot vinde, spre a se apuca de altă treabă şi nici nu pot trai din produsul lor.
Pentru a întări dar clasa ţărănească pe care am creat-o deja prin împroprietăririle de la 1864, prin parcelarea moşiilor Statului, precum şi parcelările ce le vom mai face şi de acum înainte, astfel, ca această clasă să corespundă aşteptărilor ce s`au pus, este absolut nevoie: 1) să-l învăţăm pe ţăran cum să cultive acest teren, astfel ca – în condiţiunile economice date – să poată scoate de pe el maximul de producţiune şi rentabilitate, iar 2) să-i înlesnim ca vânzarea productelor sale să se facă în mod cinstit şi cât mai uşor pentru a nu mai trece prin multe mâini de intermediari care îi iau tot câştigul.
1) Întru cât priveşte prima chestiune, adică de a-l învăţa pe ţăran cum să cultive pământul său pentru a scoate maximul de producţie şi rentabilitate, eu cred că numai cultura porumbului şi a cerealelor, nici odată pământurile ţărăneşti nu le vor putea fi suficiente. Ţăranul trebuie să înveţe a mai cultiva şi creşte cât mai mult şi toate productele cari se consumă în mari cantităţi pe pieţele din oraşele noastre, ca legume, fructe, păsări, vite, porci, lăptării, etc.Aceste producte variate a căror cultivare nu depinde atât de mult de ploaie şi secetă ca la cereale şi care l`ar ocupa şi iarna, au şi folosul că pot vinde ori în ce timp şi cu mult mai bune, aşa că venitul terenurilor lor să fie mai mult decât suficient pentru a se întreţine de pe ele o familie.”

Revenim la tema principală pe care ne-am propus să o tratăm în acest capitol, respectiv principalele probleme sociale care au stat în atenţia sociologiei în perioada delimitată şi răspunsurile date acestora de mişcarea ştiinţifică stârnită.

Dar, mai întâi:

^D.Cuvinte înainte despre elite

În afară de teoriile dezvoltării economice, politice și sociale, importantă este și promovarea elitelor pentru punerea în practică a acestor teorii. Succesul politicilor economice și sociale depinde, evident, de buna lor gândire, dar și de buna lor aplicare.

Interesantă ni se pare o lucrare, cu titlul „Sociologie economică și teoria elitelor” , scrisă de Prof. Univ. Dr Radu Baltasiu, publicată în 2003 de Centrul de Geopolitică și Antropologie Vizuală, în care citim:

„Sociologie economică şi Teoria elitelor este rezultatul convingerii că dezvoltarea unei naţiuni nu poate avea loc decât dacă cei care îi conduc destinele cred în aceleaşi lucruri ca şi cei mulţi. Credinţa, ca factor moral de coeziune socială, este liantul general al creşterii economice şi sursa armoniei în societăţile frământate de grija zilei de mâine.” (pag. 3)

Iată cum am ajuns noi să vorbim despre teorii, dar și despre oameni împlicați în aplicarea acestora. Acești oameni fac parte din categoria „elitelor organice”. Ca să ne lămurim un pic, dăm un alt citat din lucrarea mai sus amintită:

„Elitele organice sunt corpul social constituit din indivizii cu cele mai bune abilităţi în domeniul lor activitate. Elitele organice încurajează mecanismul împrospătării lor (al circulaţiei elitelor) pe principiul meritului în raport cu interesul public. Totodată, caracterul organic decurge din faptul că acţiunea lor este sursă de solidaritate socială. Din toate acestea rezultă că elitele organice sunt morale. Datorită acestui fapt, ele sunt sursă de solidaritate naţională…Elitele organice sunt elementele cu abilităţi superioare din societate, cu poziţie de control direct (economic, politic) sau indirect (ideologic, cultural) asupra resurselor societăţii (materiale şi psihologice). Acestea utilizează mijloacele de control pe care le au la dispoziţie pentru a integra funcţional resursele în sistemul social.” (pag. 115-116)

Amplificarea preocupărilor de a răspunde provocărilor noii realități sociale duce la cristalizarea unor teorii, paradigme, curente și doctrine sociologice. Vom parcurge un drum răsfoind file din lucrările care le-au generat și a celor care au făcut relatare sau critică la adresa lor.