Dans sau fuga

Celor care fug…

…le recomand cu caldura salsa. Suntem o mare si fericita comunitate de oameni care fug. Nu dansam, fugim.
Fugim de fel de fel de rateuri, esecuri, neimpliniri. Personale sau profesionale.

Reteta este urmatoarea:
Incepi prin a fugi vreo 2 ore de 3 ori pe saptamana de acasa, pentru cursurile de dans. Dar asta nu te va satisface pentru o perioada prea mare de timp. Incepi apoi sa fugi cateva ore intr-o seara de sambata pentru a dansa in club, singurul loc unde poti aplica ce ai invatat la curs.
Descoperi apoi ca sambata e o seara mult prea comerciala si ca in club te lovesti de toti neprofesionistii care sunt acolo sa caste ochii la dansatori. Vrei ceva mai “professional”. Vineri aduce prea mult cu sambata. Iar adevaratii dansatori, profesionistii si pasionatii, merg miercuri, joi si duminica. Iar tu esti un profesionist care danseaza pentru viata lui.

Vineri si sambata mergi degeaba, oricum nu ai loc de gura-casca. Dar mergi oricum.

Acasa si eventual la job te lupti sa argumentezi cum toate acele nopti sunt nu fructul banilor si timpului investite in dans, ci validarea lor. E greu, nu te crede nimeni. Dar ce stiu ei despre pasiune? Oameni seci.

Felicitari, ati absolvit. Dar ce te faci dupa absolvire?… Practica ne omoara.
Hai sa presupunem ca iti schimbi jobul care te facea extrem de nemultumit. Poate ca schimbi omul de langa tine, care te facea nefericit si de care fugeai la salsa. Si dintr-o data, nu mai esti atat de nefericit. Neavand motive sa mai fugi, descoperi ca dansul nu e pasiunea vietii tale si nici menirea ta pe pamant. Nici macar nu esti un profesionist. Te mai duci din cand in cand, dansezi ca si cand ti-ar face placere, nu ca si cand ai lupta pentru viata ta. Si observi gramada trista din jurul tau. Nu danseaza, fuge. Iar tu ajungi acasa, superior rasei umane, cu un zambet gretos de atotstiutor pe fata: oameni seci.

O sa mai existe insa zile si oameni care iti vor frange vointa sau inima, iar cand te vei simti extrem de singur si parasit, apare gandul care iti aduna toate bucatelele imprastiate ale sufletului: exista undeva in orasul asta trist, o mare de oameni nefericiti care sunt intotdeauna fericiti sa te primeasca intre ei. Si e cald si bine si uiti de tine si de toti.

E gramada noastra trista, in care nu esti niciodata singur pentru ca suntem toti la fel. Suflete care danseaza.

Articol postat in Laura Marcu. Adresa articol Dans sau fuga.

6 Comentarii la Dans sau fuga

  1. Draguuuutz, Pasto esti vedeta 😀

    Nu stiu ce sa zic de treaba asta cu masa de oameni trista. Eu cred ca toata masa aia de oameni e la fel de vesela sau trista pe cat ii vezi din propria perspectiva. Normal ca daca te simti „down” ii vezi asa dar apoi daca te simti „up” 😀 ii vezi „happy”. Si apoi e suuuuuper frumos sa dansezi, sa te invarti si sa te joci in doi pe-o melodie frumoasa de salsa. Atunci cand esti copil chiar nu iti pasa de toate lucrurile astea complicate ale vietii de acum, iar joaca, joaca e acolo in mod natural si firesc. Si e frumoasa si captivanta si tot. Oamenii ar trebuii sa invete sa sa regaseasca in copiii din ei mai des sa sa nu mai ajunga acolo fugand ci mergand ca la o plimbare in parc.

    Personal ma scote din sariti aceasta majoritate suparata de oameni care fug pretutindeni de pretutindeni. Oameni de genu asta care creeaza si sustin astfel de mase de energie negativa peste tot in jurul lor. Si ca un exemplu doveditor: personal cand merg la munca, cand merg in salsa, cand plec in vacanta sau cand stau degeaba sunt in cea mai mare parte a timpului fericit, incantat ca muncesc, incantat ca dansez, incantat ca exist si traiesc si iubesc, etc. Si ma uit in jurul meu si vad masa de oameni care ma condamna in fiecare zi ca eu sunt tot timpul vesel oriune. Si ma majesc cu putin negru si daca mai sar in sus odata imi arunca si in fata si daca ma feresc si dansez toarna pe mine smoala fierbinte. Si „na” zic ei acuma esti de-al nostru. Bine ca eu stiu mai bine 😉

  2. Nu am cercetat societatea occidentala, dar am impresia ca ne indreptam in pasi de dans catre un comportament similar celor ce o alcatuiesc. Devenim din ce in ce mai izolati si din ce in ce mai specialisti in domenii din ce in ce mai inguste. Dar aici e un semn de intrebare: daca devenim astfel de specialisti, cum de nu reusim sa interactionam mai mult cu ceilalti, fiind necesar acest lucru, noi nepricepandu-ne la domeniile lor? Poate ca la „job” ne gandim la lectiile de dans si nu avem „timp” sa comunicam, astfel incat dupa orele de lucru am putea sa „socializam” incepand cu colegii, apoi cu prietenii lor si asa mai departe. Poate gresesc. Nu stiu.

    Uneori merg la „dans”, alteori, sambata, ii privesc pe dansatori… Iar cand plec prea tarziu de acasa catre „job” o iau la fuga.

    Sa auzim numai de bine!

  3. Laura

    Nu stiu despre voi, dar eu diseara dansez!
    :)

  4. Mihai

    Da, Florin,asa este, ce poate fi mai degradant decat a sfarsi intr-o gramada ? Cei dragi ne sunt suport zi de zi, dar inca nu sunt pregatit sa renunt la slujba. La colectivitate, cred ca am renuntat deja..

  5. Florin

    @Laura,
    Ca perspectiva comoda si neinspirata, putem alege integrarea nefericirii individuale in nefericirea Colectivitatii bucuroasa sa ne primeasca cu bratele deschise…eu ma gandesc la varianta simpla a dansului care te face sa plutesti impreuna cu omul drag ales pentru o viata, chiar si atunci cand trebuie sa dai naibii o slujba sau o colectivitate cu care nu te identifici. In definitiv, de ce sa alegem sa sfarsim intr-o gramada?

  6. Mihai

    Sunt si eu in aceasta gramada…

Impresii

Adresa ta de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *