Buna

Buna,
Numele meu este Laura si sunt psiholog. Sau incerc.
Scriu acest articol la insistentele mamei, aproape impotriva vointei mele si a credintei ca pot scrie.
Ca pot scrie ceva interesant pentru cineva. Si nu spun asta pentru ca as suferi de complexe de inferioritate, frustrari majore sau ganduri negative. Ci pentru ca mi-e frica.
Mi-e frica sa nu imi judece cineva experientele sau virgulele, asa cum le judec eu pe ale altora.
Mi-e frica de toate lucrurile pe care le au spus altii mai destepti, iar eu nu fac decat sa le repet.
Mi-e frica de penibil.

As putea sa scriu „mi-e teama”. Dar suna prea intelectual, prea suav, prea ocolit, prea cosmetizat. Suna a masca. Prefer „frica”. Simpla rostire sau scriere ne arunca intreaga constiinta la propria micime, ne trezeste din vise intelectuale, ne scutura si ne ascute simturile.

Mie imi este frica de tot ce ma inconjoara, de tot ce fac si ce nu fac.
Mi-e frica de lucrurile pe care le-as putea gasi in mancare. Si le gasesc.
Mi-e frica sa traversez strada, chiar si „pe verde”.
Mi-e frica sa ating balustrade, carucioare de cumparaturi sau baterii – prosoape – chiuvete – cazi din camerele de hotel.
Mi-e frica sa fiu atinsa (si bineinteles contaminata) de alti oameni.
Mi-e groaza sa nu ma lovesc, sa nu ma frang, sa nu ma tai, sa nu ma usture, sa nu ma doara.
Mi-e frica sa iubesc si sa fiu penibila, o alta „gasca de femeie”.

Dar…

Iau masa in oras ori de cate ori se iveste ocazia.
Traversez multe strazi si nu ma prinzi zilnic mai mult de 2-3 ore pe acasa.
Bantui tot timpul prin oras, la cumparaturi, la gimnastici sau prin diverse delegatii si hoteluri.

Dansez. Sau ca sa va faceti o idee cat mai corecta asupra acestei activitati, „fac dansuri”. Aveti idee cat de mult se modifica limitele spatiului interpersonal cand dansezi? Cautati „bachata”sau „zouk” pe net. O sa va redefineasca intregul concept. Aveti idee cati oameni te ating la un eveniment de dans?
Tot la dans, m-am ales cu un memorabil cot in gura, lovituri peste maini si peste picioare, julituri, unghii insangerate samd. Dar pe principiul „plangem dupa oameni care plang dupa alti oameni”, am lovit si eu la randul meu. Pe altii, evident.

De iubit, as vorbi altadata. Dar ghici ce? Am iubit si probabil ca m-am si penibilizat in diverse momente. O fi inevitabil, habar nu am.

Stiu, se pot scrie multe despre frici. Despre frici marete si demne, nu despre toate nimicniciile enumerate mai sus. Ar fi totusi prea mult pentru un prim articol. Si nu, nu este o promisiune ca voi mai scrie. Nu fac promisiuni. Imi este frica.

Dar voua? Voua de ce va este frica?


Articol postat in Laura Marcu. Adresa articol Buna.

6 Comentarii la Buna

  1. Frate deci raspund acum la niste articole fara varsta ca sa zic asa sau muult prea timpurii. 😀 TARE hehe

    Mie cred ca mi-e frica de un singur lucru, si anume de a nu fi indepartat sau exclus dintre ceilalti. Si asta denota multe. Cred ca si tie ti-e frica tot doar de atat. 😀

    „plangem dupa oameni care plang dupa alti oameni” foarte tare fraza asta, trist dar adevarat. Cred ca trebuie sa ne oprim intr-o zi din a face asta. Si uite-te-njur ca sa zic asa. 😀

  2. Mihai

    Cred ca nu-mi mai este frica de nimic. Ba nu, mint..mi-e frica de fiecare data sa nu-i dezamagesc pe cei dragi. Cred ca deseori se intampla asta..In rest, mi-e sila de marlani si sunt ingrozit de faptul ca bunul simt e din ce in ce mai putin prezent printre noi..

  3. Laura

    Inca dezbatem. Eu si fricile mele.

  4. Florin

    Buna Laura
    Si eu ma bucur sa pot conta pe suportul tau activ. Care este titlul urmatorului tau articol?

  5. Laura

    Buna, Florin.
    Iti multumesc pentru primire, pentru incurajari si ma bucur ca am depasit frica de a scrie.

  6. Florin

    @ Laura,
    Bun venit! Articolul te face sa cunosti extremele…Nedumerirea si Incantarea, separate de un simplu “Dar…”. Cred in fricile adanc inscrise in AND ul nostru. Cred in controlul pe care-l putem avea asupra lor prin educatie si vointa.

    Inainte de lansarea acestui site, am traversat frica de ridicol…de a nu reusi sa scriu ceva inteligibil…de a nu dezamagi cu abordarea in cuvinte si imagini…de a nu fi suficient de convingator…de a nu avea pe nimeni alaturi ca invitat.

    Multumesc lui Dumnezeu ca am depasit fricile. Multumesc tuturor celor care-mi sunt acum alaturi. Iti multumesc tie ca ai cedat insistentelor mamei. Chiar daca nu promiti ca o sa mai scrii, sunt convins ca o sa scrii fara sa promiti. De ce? Pentru ca ai multe lucruri de impartasit. Pentru ca impreuna cu cei din comunitate avem ceva de spus…si dorinta de a o face.

Impresii

Adresa ta de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *