^D) Câteva noțiuni și lămuriri pe care le considerăm necesare

__________
DIMITRIE GUSTI, O LUMINĂ PENTRU SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ (4)
Capitolul II.
Câteva cuvinte despre reprezentanții sociologiei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea până la instaurarea comunismului în România
Partea a II-a
Lucrare întocmită de Nemeş Constantin
__________

Porneam lucrarea noastră cu un citat din lucrarea lui M. Sanielevici „Învăţământul ştiinţific şi cultura generală” în care se vorbea de „viața socială”, uniformitatea vieții sociale, voința socială. Autorul concluziona că uniformitatea vieții sociale obținută prin educație este necesară pentru crearea unei „voințe sociale” corespunzătoare intereselor societății din care face parte individul. Dacă este să definim simplu „viața socială” am putea spune că ea este relația stabilită din interacțiunea dintre cel puțin două persoane. Dacă ar fi să o delimităm de „viața privată”, am putea completa cu o condiționare în definirea „vieții sociale”: relația dintre acele cel puțin două persoane să se desfășoare în „spațiul public”. Datorită complexității vieții sociale contemporane, care cere armonizarea intereselor statului cu ale cetățeanului pentru stabilirea acelei „voințe sociale” amintită mai sus, a fost necesară definirea noțiunii de „spațiu public”.

O interesantă lucrare despre „spațiul public” este cartea lui Camelia Beciu „Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală” Editura Polirom, București, 2000. Dezvoltând subiectul „Discursul normativ: spațiul public ca ideal social” , ea scrie:

„Modernitatea a introdus prin noțiunea de spațiu public un nou principiu de acțiune politică: legitimitatea publică. Acțiunea politică modernă era asociată cu desacralizarea, cu mecanisme deopotrivă formale și informale de publicitate și evaluare publică. Publicitatea ca principiu juridic exprima dezideratul raționalității în politică Spațiul public viza, de asemenea, o realitate sociologică actori, instituții și practici sociale menite a aplica principiul publicității în politică. Aceeași noțiune exprima, așadar, atât un principiu, cât și un mod de acțiune politică. De aici și evoluția paradoxală a noțiunii de spațiu public.” (pag. 15)

După ce realizează o sintetiză la argumentația discursului normativ a versiunii criticii spațiului public mediatice a lui Jürgen Habermas, autoarea trece la subiectul „Discursul pragmatic: spațiul public ca practică socială”. Ea pornește de la următoarea premisă:

„Discursul pragmatic pornește de la premisa conform căreia o realitate socială nu poate fi negată doar pentru că nu reflectă întru totul idealul programat. În fapt, punerea în practică a unui ideal sau a unei norme implică o anumită degradare a acestora. Pe de altă parte, actualizarea unei norme depinde de condițiile existente la un moment dat, condiții care într-o anumită măsură pot duce la redefinirea normei.” (pag. 18)

Amintind că în comunism a dispărut dimensiunea spatiului privat, lăsăm cititorul să aprofundeze dilema despre unde se termină astăzi „spațiul privat” și începe „spațiul public”, iar noi ne întoarcem la „voința socială”.

O interesantă lucrare pe care o vom folosi este „Voința socială” a lui Traian Herseni, publicată în revista „Sociologie Romanească” , Anul II, Nr. 4, Aprilie, 1934, pag. 145-149. Autorul ne spune că problema voinței sociale ocupă un loc central printre problemele ridicate în sociologia românească datorită lui Dimitrie Gusti, care „socotește voința socială ca natură sau esență a societății” căci „voința este fenomenul social cel mai elementar, fără care nu se poate concepe vieața socială”. El trasează coordonatele lucrării:
„Vom discuta cu alt prilej problema voinței sociale în lumina doctrinelor sociologice, acum ne mulțumim cu simpla schițare a felului cum vedem noi problema, împrumutând din domeniul doctrinelor numai ceeace socotim strict necesar.”

Autorul ajunge la următoarele concluzii privind viața socială ca structură socială a voinței umane:

„După toate acestea putem întelege mai ușor desfășurarea voinței omenești în raport cu societatea. Înclinată spre societate prin instinctele și structura psihică a indivizilor, voința se socializează și mai mult prin mecanismul ei teleologic și devine cu desăvârșire socială când se supune regulelor legate de valorile spirituale. Ea duce la societate, se întărește social prin funcționare și se integrează complet în societate chiar sub înrâurirea acesteia. Înțelegem acum de ce voința copiilor este mai puțin socială, întru cât ei nu ating decat momentul întâiu din procesul de desfășurare al voinței. Tot așa, de ce există oameni cu voință potrivnică unui grup, întru cât ei nu sunt integrați prin activitatea și aspiratiile lor în grupul respectiv. Și înțelegem și de ce în cuprinsul unei unități sociale mai întinse, cum este de pildă, o națiune, apar nenumărate conflicte de voință (între partide politice, clase sociale, instituții publice, comunități religioase, asociații sportive, grupări știintifice etc.), ele provin din cele două momente ale procesului voluntar, din activitatea diferită a indivizilor, din participarea lor la grupuri diferite și din valorile deosebite pe care le prețuesc. În sfarșit, înțelegem cum e cu putință ca aceeși națiune să apară ca un singur om ori de câte ori se pun în joc interese și valori comune tuturor celor care o compun. Omul trăiește în societate împins de structura lui sufletească de natură socială, dar activează în sânul societății după măsura socializării voinței lui și cade de acord cu semenii săi numai pe problemele cu privire la care este socializat deopotrivă cu ei.
Concepția despre o voință omeneasca strict individuală nu poate lămuri de ce oamenii trăiesc și activează laolaltă, fără ca ei înșiși să-și fi propus acest lucru în chip intentionat.
Concepția despre o voință socială alături sau peste cea a indivizilor nu poate lămuri de ce apar chiar în domeniul social, în sânul aceluiași grup, nenumărate conflicte de voință.”

Dacă cineva încă se întreabă pentru ce dezbatem atât de intens aceste subiecte, se va lămuri imediat. Omul are nevoie de sociologie pentru a-și mobila mintea cu niște cunoștințe care să îl ajute să înțeleagă mai bine forțele sociale care mână viața socială acolo unde se află ea în fiecare moment. Schimbarea social-economică presupune o revoluție cu participarea anumitor forțe sociale. Forțele sociale sunt clasele și păturile sociale interesate care participă la distrugerea vechii orânduiri și la construirea celei noi. În afară de forțele sociale, la o revoluție trebuie să participe și forțele politice, care asigură organizarea revoluției.

Societatea este un sistem social global deoarece este locul și modul în care omul ca ființă socială intră în relații cu semenii săi, adică își desfășoară viața socială. Ca sistem social global, ea este alcătuită din mai multe subsisteme care se află în interdependență dar care, la rândul lor pot fi privite și ca sisteme independente alcătuite și ele din alte subsisteme, cum ar fi: subsistemul/sistemul juridic, economic, politic, cultural etc. Vom povesti puțin despre subsistemul/sistemul politic, deoarece am amintit mai sus despre forțele politice care participă la schimbarea social-economică.
Științele care se ocupă de acest subsistem și care fac parte din științele sociale sunt științele politice. Cea care integrează științele politice particulare ca teorie generală a științelor politice este politologia. Componentele sistemului politic (relații, instituții și concepții) sunt cele care asigură organizarea și conducerea societății pentru satisfacerea interesului individual și de grup.

În lucrarea lui Vasile-Sorin Curpăn „Doctrine politice. Doctrina politică liberală și Doctrina politică socialistă” , Editura StudIS, Iași, 2014, despre care am amintit mai sus, analizând concepțiile politologice privitoare la dezvoltarea societății se amintește despre doctrinele stadiale și se insistă asupra doctrinei marxiste.

„Cea mai importantă doctrină stadială a istoriei este considerata cea marxistă. Aceasta procede necesitatea obiectivă a parcurgerii de către umanitate a unor etape corespunzătoare unor moduri de producție diferite – sclavagism, feudalism, capitalism, comunism. Se consideră că parcurgerea acestor stadii constituie o realitate obiectivă, o legitate.
Fiecare stadiu are un mod de producție distinct, respectiv relații de producție diferite și forțe de producție distincte.
La temelia forțelor de producție este forma de proprietate corelată cu resursele materiale și umane și
tehnologiile proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a societății.
Acestor forțe de producție le corespund anumite relații de producție concretizate în organizarea politică a societății și în conștiința specifică civilizației respective.
În temeiul acestor predicții teoria marxistă pune accent pe necesitatea obiectivă a instaurării societății comuniste, cu etapa sa intermediară, societatea socialistă.
Datorită prăbușirii lagărului statelor socialiste, astăzi se consideră că predicția marxistă este falsă, deoarece socialismul, ca primă fază a societății comuniste, a fost înlăturat.
Nu trebuie scăpat din vedere că mai există state în care conducerea societății se fundamentează pe teoria marxistă (Cuba, Vietnam, R.P.D. Coreeană, Coreea de Nord și R.P. Chineză). Deci socialismul încă nu a dispărut complet de pe mapamond. Pe de altă parte, realitatea concret – faptică, istorică, atestă că umanitatea a parcurs în existența ei cunoscută mai multe orânduiri sociale. Posibil ca nu socialismul să fie stadiul ce va înlocui capitalismul dar până la urmă și vor trebui înlocuite. Deocamdată experiența istorică a demonstrat că ”tentativa” de înlocuire a capitalismului cu socialismul, deși a produs efecte dureroase, a fost viabilă producând și unele efecte pozitive în statele care au ales sau cărora li s-a impus calea de dezvoltare social-politică și economică socialistă.
[…] Desigur, fenomenele sociale nu pot fi încorsetate în ”rețete” sau în ”scheme prestabilite”. Dar observăm că o mare parte din umanitate a parcurs stadiile descrise de teoria marxistă: sclavagism, feudalism, capitalism, unele și socialism. Fără îndoială, unele societăți nu au inclus anumite stadii (spre exemplu s-a trecut de la feudalism direct la socialism – în China, Albania) dar au parcurs, în linii generale același ”model” de dezvoltare socială.
Predicția socială într-adevăr ține de profeție dar este greu de negat modul de dezvoltare istorică a societăților care apare ca o înlănțuire de etape corespunzătoare dezvoltării economice și sociale a diferitelor state.” (pag. 183-185)

Autorul ne prezintă câteva elemente care definesc ideologiile și doctrinele politice, arătând că ideologia politică are rolul de a susține sau de a critica ordinea socială existentă, realizând astfel legătura informațională și comunicațională între societatea politică (guvernanți și opoziție) și societatea civilă. (pag.200) Spre deosebire de ideologiile politice care sunt emoționale, doctrinele politice fundamentează științific ideologiile politice, încercând să definească disfuncțiile și căile de urmat pentru înlăturarea lor. Astfel, doctrinele politice îndeplinesc câteva funcții cum ar fi: explicativă, evaluativă, predictivă, programatică, orientativă.

Vasile Maciu, în lucrarea „Forțele sociale și politice ale revoluției române de la 1848” publicată în „Viitorul Social. Revistă de Sociologie” București, Nr. 3, An 2, 1973, pag. 530-534, scrie:

„De bună seamă, forțele sociale ale revoluției au fost burghezia, clasa a cărei formațiune succeda feudalismului și care urma să preia puterea în stat, țărănimea eliberată de sarcinile feudale, care spera să obțină o parte din mijloacele de producție necesare ei și plebea orășenească, căreia i se deschidea calea luptei proprii pentru eliberarea din exploatare.
Fără organizare și fără conducere, adică fără forțe politice, masele orășenești și țărănești n-ar fi putut ajunge decât la o răzvrătire fără program, repede înăbușită de cârmuirea contrarevoluționară internă. Revoluția română de la 1848 a avut însă și forțe politice – organizații, conducători, organe de presă – care au pregătit și condus lupta revoluționară a maselor.”

Analizarea politicului din perspectivă sociologică este firească, deoarece el este o componentă interdependentă a societății globale, alaturi de economic, social, spiritual, moral etc., formând un ansamblu în care politicul are rol distinct în viața socială.

În lucrarea lui Pantelimon Varzari „Sociologie Politică (Note de curs)” editată sub egida Universității de Studii Politice și Economice Europene „Constantin Stere” și a Institutului de Cercetări Juridice și Politice al Academiei de Științe a Moldovei, Tipografia „Europres”, Chișinău, 2015, scrie:

„Deci la întrebarea „Ce este sociologia politică?” răspunsul ar putea fi următorul: sociologia politică este acea ramură (subramură, după unii autori) a sociologiei care studiază politicul în determinarea sa concretă și în desfășurarea sa istorică, raportat la fenomenele și structurile socioeconomice ale societății care îl înglobează.
[…] Deoarece în orice societate politicul se configurează prin câteva componente fundamentale – puterea, statul și celelalte instituții, grupurile, comportamentele, ideile etc. – ,vom considera că, mai concret, sociologia politică este știința care studiază: puterea politică ca manifestare a puterii societății: statul și instituțiile politice ca formă de organizare a societății; grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale; relațiile politice ca element al relațiilor sociale; comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale; conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale ș.a.m.d. Enumerarea ar putea continua, deoarece în sfera de preocupări ale sociologiei politice intră și alte aspecte esențiale ale politicului, cum ar fi: guvernarea politică privită ca modalitate fundamentală de organizare și conducere a societății; rolul elitelor politice/clasei conducătoare, raportul guvernanți – guvernați; regimurile politice și tipologia acestora, analiza lor comparativă și istorică; raporturile și interacțiunile sistemului și/sau regimului politic cu mediul internațional etc. Așadar, sociologia politică este mai întâi de toate o ramură a sociologiei care studiază instituțiile și procesele politice în contextul lor social, fenomenele politice în legătură cu ansamblul aspectelor societății, plecând de la premisa că faptul politic este un fapt social.”