Laura Marcu

Acasa


Este locul de unde plec si la care revin mereu. Locul unde rad, plang, sufar, ma bucur, glumesc, ma cert, ma enervez, iubesc si urasc in voie. Este locul unde nimeni nu ma judeca, nu se asteapta sa fiu alta decat sunt, ba mai mult (culmea!), ma si plac asa cum sunt!

Acasa este locul unde ma intorc dezamagita sau cu inima in bucati si de unde plec intotdeauna vindecata. Sau macar reparata.

Acasa este locul unde putem sa ne suparam si sa ne certam “oricat, oricum, oriunde” pentru ca ne supunem mereu regulii nescrise de a ne iubi neconditionat in continuare.

Acasa este locul unde suntem partasi activi la bucuriile, ispravile sau suferintele celuilalt, unde ne simtim unul pe altul si vibram cu toata fiinta la emotiile celuilalt, ale fiecaruia dintre noi.

Acasa este locul unde as vrea sa multumesc de fiecare data parintilor mei pentru tot ce am devenit datorita lor. As vrea mereu si, cu toate astea, nu o fac niciodata. Nu o fac pentru ca pare prea siropos, nu o fac pentru ca imi pare atat de firesc incat nici nu mai trebuie mentionat, nu o fac pentru ca intotdeauna cand ma apropii cel mai mult de a o face, nu gasesc cu cuvintele potrivite, iar atunci cand le gasesc, par sa exprime prea putin din preaplinul de emotii care le sugruma si le transforma de cele mai multe ori intr-un sec: “Ne auzim la telefon.”

Asa ca am scris aceste randuri pentru parintii mei, carora nu stiu sa le spun altfel mai bine. Desi stiu ca m-au inteles demult, dincolo de orice cuvinte.

Cu drag.